Mirajul nopții cade lin pe ramuri,
Eterne umbre tremură sub stele,
Luce-n tăcere cerul plin de flăcări,
Albind cu dor siluetele rebele.
Neclintit bradul își apleacă fruntea,
Ca un bătrân ce-și
Sub cerul dimineții patria-și înalță fruntea,
Iar zorii o-nveșmântă-n aur, luminându-i puntea.
Pe umerii Carpaților veghează veșnic neamul,
Iar clopotele vremii sfințesc străvechiul hramul.
Prin
O pânză grea, bizară, mi-a strâns în cercuri capul ca o coroană veche de spini și de ocară,
Pe când dincolo de ziduri, sub ceruri ostenite, o lume decadentă pulsează în delir;
În mine se trezește o
Din bătrânul codru vine moș Gerar încet, domol,
Cu cojoc de nea pe umeri și cu cușmă de pârjol,
Unde-și pune pasul greu, toate apele-ncrețesc,
Și se-mbracă-n flori de gheață brazii codrului
În curtea părintească, lângă gardul vechi de lemn,
Trandafirul își răsfață ramul în amurgul cel solemn.
Cu petale catifelate și parfum îmbătător,
Roșii-albi, scăldați-n rouă, înfloresc
Pe masa grea zăcea un soare frânt în vin și-n aur viu,
Sub mătăsuri de Damasc și umbre cu parfum târziu,
Prin sfeșnice de-aramă curgea tăcerea ca-ntr-un serai domnesc,
Iar strugurele-și spăla
Plutesc deasupra noastră straturi de cenușă,
Ca niște vapoare eșuate-n cerul greu,
Sunt melancolicii nori ce bat la ușă,
Să ceară chirie pe sufletul meu.
Ei nu mai aduc ploi cu miros de rugină,
Ci
De veacuri stă-n veghe clopotul din sat,
Chemând spre cer aceeași rugă neostoită,
Mă-ntreb: doar omul este celui morții dat,
Ori timpul biruie tot, chiar și credința sfintă?
Insomniac și trist sunt eu în astă noapte fără mal,
Iar luna-și spală chipul în vechiul meu cristal;
Pe pragul casei timpul desculț își lasă pasul,
Și bate-n lemnul vechi, tăcut, neobosit, doar
EN