Înfășat în pânză oarbă

O pânză grea, bizară, mi-a strâns în cercuri capul ca o coroană veche de spini și de ocară,

Pe când dincolo de ziduri, sub ceruri ostenite, o lume decadentă pulsează în delir;

În mine se trezește o ură planetară, o fiară ce-și consumă orgoliul în rânjet de vampir,

Și sângerează noaptea în carnea mea captivă, sub smoala izolării, o nevroză amară.

Sunt două pietre oarbe, de gălbui bizare, ce s-au trezit stăpâne pe porțile de grai,

Doi monștri din adâncuri ce-mi beau agonizarea și-mi rod cu dinți de aur trecutul și prezentul;

O strânsoare de gâtuiri, un spasm plin de veninuri, în timp ce spiritul își caută absintul,

Iar fiecare înghițitură e-un pumn de cuie calde ce spulberă iluzia unui apus de rai.

O iritare cruntă îmi urcă pân' la tâmple, aș vrea să-mi smulg cu fierul acest altar de sânge,

Să spintece o mână această gâtuitură ce-mi ține sufletu-n sclavie, neînduplecat;

Un râu de lavă neagră, un fier topit în vene, un rege-n lanțuri oarbe ce nu se mai strânge,

Ci blestemă din umbră, înfășurat în lână, un univers întreg ce l-a abandonat.