Întâmplare cu o fată

Mă așez agitată ca de obicei, la aceeași masă de unde puteam cuprinde cu ochii o porțiune cât mai mare de stradă. Celelalte mese nu sunt ocupate, un vânt cald flutură șervețelele, trece ca pe role printre ele, umflă marginile umbrelelor și pleacă jucăuș spre stradă. E aproape amiază, lumea se mișcă lent de parcă ar înota într-o apă imaginară. De fapt e cald, asfaltul frige, traficul îngrozitor, orașul mic și parcă prea aglomerat. Lângă terasă un cinema, singurul rămas funcționabil, de acolo iese un grup colorat de oameni, prea puțini m-am gândit nostalgică, față de vremurile de altădată. Din grup se desprinde o tânără care se îndreaptă, fără indoială, spre masa unde eu nu apucasem încă să-mi comand cafeaua mare și simplă, cu două pliculețe de zahăr, fără lapte. Are un zâmbet prea senin, prea întins pe față, de parcă așa e construit chipul ei, nu știu cum. Și părul lung, lăsat liber pe umerii goi. Vântul, atent la jucării vaporoase, i-l flutură peste față, obligând-o să își scuture capul pentru a-l uniformiza. Ochii albaștri și clari privesc spre mine, deși îmi trece prin cap, în viteză, ideea că sunt așa datorită imaginilor rămase cumva din filmul tocmai vizionat. - Pot să mă așez să fumez o țigară? - Sigur, ia loc. Se așează, o parte din rochia albă îi rămâne în soare și strălucește parcă prea tare, simt că mă ia cu amețeli, încercând să o privesc. - Aștepți? - Da, îi răspund. Tonul meu trădează dezamăgirea dar nu mă feresc, răspund firesc, îmi plac oamenii care intervin parcă din întâmplare în viața ta. Ea își cotrobăie un timp prin geantă și scoate răsuflând ușurată pachetul de țigări. Cu ochii pierduți spre stradă, eliberează odată cu aerul ținut în piept, primul fum, tras în grabă. - Nu-mi place să aștept, îmi spune privindu-mă cu ochii ei clari. -Cred că nici unei femei nu-i place, mă trezesc eu vorbind agale, spunându-mi parcă replica prea repede, de teamă să nu o uit cumva. - Da, așa e... - Ce film ai văzut, ți-a plăcut? -The Reader. A fost trist. Se apropie între timp chelnerița și comandăm eu cafeaua de care aveam nevoie, ea un pepsi. - Te deranjez? - Nu, chiar e bine, trece timpul altfel. - N-am chef să merg acasă, mi-am luat concediu, lumea e nebună să plece, trebuia să fi fost plecată și eu dar mi-am schimbat planurile în ultima clipă, acasă e prea cald și prea liniște. Și știi cum e după un film, rămâi cu imaginile alea întipărite în minte, ai chiar impresia că ceva din personaje s-a transmis absurd în tine și nu-ți poți reveni deodată, mergi pe strada și calci ca acea ea sau te gândești uite tipul ăla seamănă cu... ...înțelegi nu? De parcă ai fost plecată și te întorci, și toate-s așa banale în jur! - Da, cred că știu ce vrei să spui. Urmează o clipă de tăcere, eu mă uit la ceas deși nu sunt nerăbdătoare, am trecut de faza aia când îți spui că uite, eu fac mai mult decât el, eu mă străduiesc, eu tolerez... - E iubitul tău? - Cine? - Cel care tre’ să vină, cine? - A! Da, într-un fel...mă rog. - Am înțeles, nu aveți un viitor comun. Trăiți clipa. Eu m-am despărțit acum trei zile de iubitul meu. Am crezut că pot face față, că pot trăi doar în prezent, cu senzația aia că-ți pocnește inima când îl vezi și apoi că zbori, intensitate în fiecare atingere, ceasuri furate realității, iluzia unei realități doar a noastre. Știi tu. Am exagerat, l-am sâcâit cu copilăriile mele, cu ideea de trai liniștit în doi, visuri de prin filme cu copii și iubire dincolo de toate, din astea de le credem noi toate prima dată. L-am plictisit, acum îmi dau seama, poate nici eu nu eram pregătită, poate doar ideea că într-o zi o să mă lase mă făcea să fiu atât de irațională... Mi-e și silă, cazi în capcana asta, te deprimi, te afunzi și pierzi în fiecare zi câte puțin din ce erai...demnitate, mister și simți că pierzi și tot nu te lași, distrugi în continuare, crezând absurd că poți clădi din nisip ceva durabil. Își scutură calmă țigara, zâmbetul nu îi dispare nici atunci când, cu glas cântat finalizează. - Mi-a zis că nu e pregătit, că ar fi mai simplu așa, că suntem doi oameni liberi, putem oricând să ne răzgândim, bineînțeles că am făcut o criză patetică, mi-am trâmbițat revolta în tot blocul și-am plecat. Nu ne-am mai văzut de o săptămână, umblu de nebună, uite! vorbesc cu tine... Am rămas cu barba rezemată în pumni, simt cum picături de transpirație se scurg rapide în decolteul cămășii, căldura sau atmosfera e insuportabilă, ca-ntr-un vis. Ce întâmplare cu fata asta! Nu s-a mai așezat nimeni în jurul nostru, parcă e pustiu, vântul a reușit să desprindă staniolul dintr-o scrumieră și-l poartă învingător prin aer desenând cercuri mici, apoi smulgându-l deodată, îl aruncă plictisit la picioarele noastre. - Ești o femeie frumoasă, o să-ți revii, lucrurile se întâmplă așa cum trebuie până la urmă, deja te decurci, comunici... Nu știu ce aș putea să-i spun altceva. - Nu-i așa? Fac ce vreau cu viața mea de acum. Un nor a întunecat deodată o parte din cer și parcă s-a lăsat liniște brusc, nu știu de ce mi se părea că se oprise timpul, poate stătusem prea mult în soare... - Cât e ceasul? am auzit-o întrebând. Vocea ei părea înfundată, ca dintr-o cameră închisă ermetic. - E două jumate. - La trei ne întâlneam, îmi dădea mereu telefon să vin. Nici iubitul tău nu vine... - Mda! E cam greu, avem fiecare viața noastră. - Da, trăiți clipa, am mai zis asta... - Da, așa cred. Mă pregăteam să-i spun că eu trecusem de faza incertitudinii, ca nu-mi păsa dacă întârzia, dacă nu voiam să stau, mă ridicam și plecam, ne întâlneam altădată dar n-am mai apucat, i-a sunat telefonul. În graba de a-l scoate din geantă, a răsturnat ceașca, cafeaua s-a risipit repede spre margini, zgomotul sticlei sparte a trezit parcă iar vântul și mi-am dat seama că e prea cald, că ea stătea prea în soare cu rochia ei albă. Vorbește lent, mi-am zis că folosește probabil un ton căutat și învățat tocmai pentru a se distrage, de a mima degajare. - Mă cheamă la el, să mă duc? Fața ei nu mai are zâmbet câteva clipe, o cută gravă o face să pară brusc deprimată, poate așa era, nici nu mai știu, e halucinată cumva toată întâmplarea. - Nu știu, nu pot să-și dau un sfat, faci cum simți sau cum gândești, ce ai de pierdut? - Da, ai dreptate, uite, dă tu banii pentru ceașcă și pentru consumația mea, nu mai pot sta. Mă bucur că te-am cunoscut. Se ridică, zâmbetul e la locul lui, deasupra rochiei albe, sub sprâncenele dese și negre, prea negre față de părul ei frumos și blond. Îi tremură mâinile și mi se strânge cumva inima de milă. Îl iubește. De mine am uitat, trecuse aproape o oră, sigur nu ne vom vedea, eu cu el, azi. Nu-i nimic, e și mâine o zi. Mă uit după ea cum se îndepărtează, vântul o ocolește, mă pregătesc și eu să plec dar nu-mi pot lua ochii de la silueta albă, cu sentimentul ciudat că poate nici nu s-a întâmplat, pentru că ea pare ruptă de realitate, se comportă atât de firesc deși poartă un vulcan în ea. E o bombă cu ceas. Îmi vine să râd la ivirea unei astfel de idei și chiar zâmbesc pentru că ea, de pe marginea străzii îmi face semn cu mâna, eu replic ridicol cu acel” good point” celebru, se întoarce, mai stă câteva clipe și o văd pășind în același timp cu o elegantă mașină gri metalizat. Am tresărit șocată de rapiditatea faptelor, am simțit cum mi se moaie picioarele și mă sufoc, de parcă eu eram cea aruncată hidos de ridicol, în urma impactului. N-o mai vedeam, traficul era prea aglomerat, erau mașini parcate pe marginile străzii, mașini care clanxonau, deodată părea că se dezlănțuise acțiunea ca într-o altă scenă ce era programată să urmeze imediat celei ce fusese, puțin mai înainte, ireal de statică. Mă ridic, dau să mă apropii dar cineva mă apucă de braț, trăgându-mă avid în altă dimensiune. - Scuză-mă, l-am dus pe ăla mic la antrenament, a trebuit să stau să văd cum dă gol. Simt că trebuie să-mi forțez mușchii maxilarului pentru a deschide gura, să articulez răgușit - Ea... - Da, am văzut în treacăt, neatenția, femeile astea cu capul în nori, nu cred că mai scapă, nu are rost să vezi, te deprimi, era îmbrăcată în alb, e numai sânge toată...vii? Am o surpriză pentru tine, am găsit o pensiune, e superb locul, au cabină de duș, camera are tavanul în stilul ăla vechi, cu bârne, fără să fie sinistru, e abia deschisă... Vocea lui se pierde printre gândurile mele, se amestecă cu imaginea zâmbetului ei, cu rochia ei albă, cu căldura insuportabilă care-mi zvâcnește în creier și am o singură incertitudine care se-nvârte ca un ciclon, devastându-mi raportarea la realitate. A fost doar o întâmplare nefericită? Sau a premeditat cu zâmbetul acela senin, cu vocea ei calmă, acea ultimă clipă trăită?