poveste cu ea

ea venea întotdeauna cu trenul cînd dădea firul ierbii

se așeza pe marginea patului îmi cînta de leagăn

și întineream în zig-zag ba aveam cinci ani

și-mi rupeam mîna închipuindu-mă parașutist săream de la balcon cu un cearșaf pe post de parașută

pe atunci credeam că a zbura e la fel de simplu ca a vorbi

mai cînta puțin iar eu întineream în alt anotimp

pe atunci învățam să scriu

înmuiam vîrful creionului în gură apoi scriam îngroșat

toamna se coc oamenii măr coaja e tot un fel de piele care ne apără

de culegătorii de prunci

se mai întîmpla cîteodată să mai oprească trenul neanunțat

știu că avea mîini de fier și că ar fi putut opri chiar și pămîntul

din cursa lui nebună către constelația vînătorilor de sinapse

singurul lucru pe care nu-l putea face nu putea opri pămîntul cînd se lua la întrecere

cu subpămîntul atunci închidea ochii spunea că nu-i plac accidentele

cînd oprea trenul cobora într-un lan de floarea-soarelui ar fi vrut să le alăpteze

dar se rotea împreună cu ele

întîrzia se făcea seară și eu plîngeam ca atunci cînd a adormit

frate-miu în brațele mele întunericul pășea greu pe cerdac

eu luam un ceas cu cheiță și-l întorceam pînă plesnea

dar frate-miu dormea în continuare așa plîngeam și atunci

îmi spuneam damian poate întunericul n-o să mă găsească

ea îmi cînta de leagăn

eu întineream în zig-zag