elephant&castel

de la o vreme zilele mele trec de parcă la semafor ar fi verde intermitent nici una nu se oprește să pot traversa această liniște care s-a lăsat peste mine tot mai rar cineva îmi trece mîna prin păr ca și cum ar mîngîia o fotografie m-am obișnuit să mă duc seara acasă cu două umbre să fac glume stupide de genul între două nu te plouă în piept în loc de inimă cultiv frunze de coca și ăsta este singurul mod în care îmi cîștig existența fumez țigările pe jumătate apoi le arunc în urma mea săracii le strîng de parcă ar fi niște porumbei adunați într-o piață publică încrucișez degetele în exerciții inutile de scrimă la fel de inutil scandez lozinci eu pentru toți și toți pentru nimeni uneori mai arunc petale de la balcon peste convoaie imaginare de nuntă mi s-a întîmplat într-o stație de metrou cu nume ciudat să mă apuc să vorbesc în toate limbile pămîntului să spun că nu am nevoie de prieteni doar de cineva care să mă iubească în fiecare dimineață mă ridic din mine cu scîrbă ca un condamnat căruia i se împinge micul dejun printre gratii într-un final e chiar amuzant să-ți privești viața ca pe o încăpere dintr-un aeroport pe fruntea ta scrie conciliere bagaje trupul e o bandă rulantă pe care stau zeci de valize iar tu gîtuit de emoție îți aștepți inima sperînd s-o poți recunoaște dintre atîtea bagaje de cală