prin orbite se vede cerul

odată am vrut să fiu cîine să mă conving dacă și cîinele simte frica la fel ca un om cînd o mașină îi apare brusc în față dacă picioarele îi tremură și sîngele dă bir cu fugiții un fel de a spune doamne mai lăsă-mă o zi pe pămîntul acesta și ia-l pe cel mai slab dintre noi n-am să înțeleg niciodată de ce dacă apuc un drum întoarcerea e mai scurtă decît plecarea iar drumul niciodată la fel pînă acum am străbătut o șosea de mii de ori cînd plecam nu-mi ieșeau la număr casele arborii deși mai fusesem pe-acolo în schimb la întoarcere toate erau la locul lor am început să caut doar lucruri simple iubesc un oraș pentru luminile lui îmi spun că rostul luminii nu e să-ți arate drumul ci să meargă la braț cu tine fericite că în sfîrșit cineva are nevoie de ele prin ferestrele sparte ale spitalului de psihiatrie se vede cerul ce bine ar fi dacă și prin orbitele noastre s-ar vedea cerul rădăcinile copacilor ies din pămînt de parcă noaptea ar fi o casă de toleranță poate ăsta e mersul firesc cînd te apuci de viață nu-ți ies la numărătoare casele oamenii sensurile giratorii pînă ajungi la capăt timpul trece greoi și stai ca pe ace cînd te întorci țărîna e mai puțină și toate la locul lor