emilia ivancu

În fiecare zi când te-ntâlnesc îmi așezi în palme o pasăre, fără să o atingi. Mă lași să văd cum în zborul ei ea nu se-ntreabă de ce și unde zboară. În fiecare zi vii și mi te așezi pe

Țările noastre sunt atât de departe și noi ne cunoaștem atât de puțin... Sau altfel spus: Îți trăiești viața. Apare un străin. Devine o pacoste, nu ai nevoie de el. Dar pacostea poate deveni

pe un deal gri acoperit de floricele albe alergau niște cai negri în joacă pictorul de icoane, trecând pe lângă plopul de la marginea drumului, s-a gândit să coloreze lumea în

o lume în lume și o lume în noi noi ne desfășuram precum un văl de ceață, ne aruncăm în lume și lumea se pierde în noi ce lume și ce noi! toate într-o coajă de nucă un univers închis

În fiecare zi în mine crește un copac, înflorește și dorește să dea rod. Dar moare in fiecare seară, tăiat de vena jugulară, care, speriată de asaltul de emoții din stomac, ce urcă fulgerător

Cât de ușor ridicăm piatra, cât de grabnic lăsăm cocoșii să cânte de trei ori în noapte, cât de simplu ne spălăm pe mâini de toate cele care ar putea să ne țină noaptea în priveghi. Dar

Am mers prin deșert zile și nopți, ducând cu mine o tolbă plină, grea, nu ca o piatră, ci precum o rață pe un lac Mergeam pe umele magilor, dar urmând muzica ce venea din lumină Și am ajuns la

Mergea cu spatele Nu alerga, mergea încet, pentru a număra pietrele de pe drum și pentru a-și măsura pașii- îi plăceau simetria și proporția Niciun pas mai mic sau mai mare decât gândul pe care

Mergea pe un drumeag deasupra mării Îl călăuzeau păsările pe urmele strainicilor ce pe vremea fără de cuvinte mergeau pe brațul de insulă să se așeze în mare. El însă ducea cu el