emilia ivancu

În volumul Teritorii. (Scrieri, dez-scrieri), reunit de Octavian Groza, întâlnim un articol semnat de Alain Brossat, articol cu titlul Frontiera ca muzeu și laborator al exceptării, în care

Linii galbene ca ligheanul meu… Așa îi spuneam mamei mereu când eram copil și zăream pe mijlocul șoselelor liniile galbene care marcau direcția, ideea de a merge înainte... Apoi, timp de vreo

Câmpuri de rapiță, Valuri de galben.. Rânduri de vieți vesele înșirate una rangă alta și una în spatele alteia… Câte valuri de fericire într-o singura privire… Câte valuri de lumină într-o

În fiecare zi trebuie să citesc câteva pagini. Am nevoie de acest exercițiu virtual ca să nu mă descompun, ca să nu devin parte prea integrantă a acestei lumi materiale. Mi-ar fi teamă să mă

Am o poftă uriașă să scriu… Să scriu cuvinte...care știu că sunt fără sens în ziua de azi... Dar, totuși, vreau să scriu cuvinte... Să mă scriu pe mine... Asta nu înseamnă, prin analogie, că eu

Întâi am scos un picior pe geam, apoi altul. Apoi am început să dau din degetele pictate cu ojă sângerie… Asta e culoarea la modă în țara din care vin eu… Dar era destul de frig, așa că mi-am pus

Ne căutăm cu disperare în fiecare zvâcnire a Celuilalt… Suntem atât de egoiști încât abisul necunoașterii proprii ne omoară fiecare neuron. Mai mult, căutarea febrilă în paginile altora ne

După concepția lui Jean Baudrillard și Marc Guillaume, trăim într-un secol în care e nevoie să inventăm ficționalitatea Celuilalt (Figurile alterității, Editura Paralela 45, Pitești 1994). În

În fiecare zi în mine crește un copac, înflorește și dorește să dea rod. Dar moare in fiecare seară, tăiat de vena jugulară, care, speriată de asaltul de emoții din stomac, ce urcă fulgerător

o lume în lume și o lume în noi noi ne desfășuram precum un văl de ceață, ne aruncăm în lume și lumea se pierde în noi ce lume și ce noi! toate într-o coajă de nucă un univers închis

Suntem doar legături între două straturi, între două lumi, nu știm de unde si cum am ajuns aici... Tot ce este esențial despre devenirea noastră se regăsește în construcții ambigue precum « până

Noica ne avertiza să nu rămânem istorie. Istoria e capătul ființei, e ultimul ei scâncet... Și atunci, să ieșim din istorie prin idei... Ideea de a nu mai fi istorie este, prin urmare, istorie