Lună amară - IV -

Când Antonia s-a apropiat de bătrâna ghicitoare și aceasta a spălat-o cu clarul privirii ei, a simțit cum valuri de căldură o cotropesc. Ca și cum din peștera inimii s-ar fi răsfrânt în afară, în cercuri concentrice, angoase pe care nu le mai putea stăpâni. - Ia, spune lu’ Crezantema, care e cauza nefericirii pe care ți-am citit-o în ochi? - Un bărbat...un bărbat fără inimă... - Da’, unde ai văzut mata, domnișorică, bărbat cu inimă? râse bătrâna, încercând să se apropie mai mult de Antonia care abia mai respira. Toți e o apă ș-un pământ, așa să știi de la Crezantema. Are carte multă? - Da, este asistent la facultatea unde eu sunt bibliotecară... - Păi, să mai știi dă la mine că unde-i carte multă, îi și prostie multă... Că prin fața ochilor mei bătrâni s-a perindat multă lume...Dă la ea am învățat zicala asta....Hai, să desfacem cărțile... Crizantema a scos o pereche de cărți lucioase din șorțul uriaș, care-i acoperea fustele pestrițe. Le întinse pe masă, bolborosind în dodii. - Vreau să știi dîn început că nu o să te aburesc cu ghîcitul meu. Fiindcă o cunosc pe doamna Mașa dă când era copilă... - Am uitat să-ți spun, Antonia, interveni parcă un pic vinovată Mașa. Am copilărit în Colentina, la doi pași de Plumbuita. Mama m-a adus la mama Crizantemei. În primul an de facultate. Știi și tu cum sunt fetele tinere. Curioase foc să știe ce le rezervă viitorul. Aici am cunoscut-o pe Crizantema. Era femeie matură pe atunci, măritată cu...5 sau... - Șase...șase puradei i-am dat lu’ Alivenci al meu. Să mă țînă minte! Deci, cum îți voroveam, domnișorică. Eu nu o să te mințesc că pot să țî-l aduc ca mielu’ la oaie pă bărbatu’ pentru care suferești. Că așa ceva nu să poate! Cine zîce că poate, aia e ghîcitoare pârâtă... Am înțeles de la doamna Mașa că e frumos foc. Nu te supăra pă mine, da’, Crezantema ce-are-n gușă, și-n căpușă. Știi vorba asta, nu? Dumneata cred că visezi prea sus pentru cum arăți! Da’, o să-mi spui că în viață contrariile să atrage. Ai dreptate, da’ nu în iubire. Acilea trebe să fie foc dă ambele părți. Altufel unu arde cu pălălaie, altu’ scoate fum ca locomotiva la deal… - Știu, știu cum arăt, spuse Antonia, nu fără tristețe în glas. Și nu m-am supărat că ai fost sinceră cu mine. Dar nu pot sta fără acest om! Trebuie să existe o cale să-l fac să aibă ochi și pentru mine... - Eu îți pot spune ce îți așterne viitorul. Ca să știi să-i construiești bârne dă temelie puternice. Da’ să-l aduc în așternut nu pot să te mințesc că o voi face. Dă dragu\' și respectu’ pentru doamna Mașa! - Nu-i nimic, măcar să știu ce îmi rezervă timpul ce mi se așterne în față...consimți Antonia, care se mulțumea doar cu un cuvânt palid, care să-i dea măcar o slabă speranță. - Atunci, ascultă ce vorovesc cărțile mele! Ai la viața matale nu unu, ci doi bărbați care-ți întretaie drumurile. Unu e de roșu, ochi albaștri, ochi de pierzanie pentru sufletele slabe...Celălalt e dă ghindă... - Felecan...șopti Antonia emoționată. - Amândoi sunt cuprinși dă gânduri legate dă mătăluță. Numai că unul gândește cum să scape de prezența dumitale, iar celălalt cum să te facă să îi simți tu prezența. Unu, cel dă roșu, frumușelu’, stă în lumină bogată. Celălalt, dă ghindă, nu prea chipeș, stă în întuneric... - Ce poate însemna asta? întrebă Antonia timid. - Asta însemnează că matale îl ții pă unu sub claru\' privirii, socotindu-l soarele dă pă cer...În schimb, pă celălalt l-ai dat la spate...în întuneric...pentru el nu ai ochi... - Așa-i, ai dreptate! se învioră Antonia pentru o clipă. Dar nu-mi pot lua gândul de la cel de roșu. Nu pot să-ți explic dumitale, ca să mă înțelegi... - Ce să-mi explici! Ori crezi că eu în afară dă învârtitul cărților nu am sîmțit niciodată dor de mângâiere dă bărbat? N-am avut clipe când doream să fie lângă mine cine voiește sufletu’ meu? Da’, când am sîmțit că viața e zgârcită cu mine și nu vrea să-mi dea felia dă cozonac la care tânjeam, m-am mulțumit și cu o felie dă pâine neagră...cu Alivenci al meu... - Iartă-mă, n-am vrut să te jignesc! - Stai liniștită! Nu sunt eu dîn alea care se simțesc călcate pă coadă dîn orice. Voiam să-ți spui că trebuie să fii cu luare dă minte! Uneori noi, oamenii, privim lumea ce ne înconjoară numai cu ochii noștri, ăștia, fizicii...realii...Uităm că unele lucruri nu să dăzvăluie decât privite cu ochii sufletului. Bunăoară, la dumneata, domnișorică Antonia. Te uiți ca la soarele dă pă cer la frumușelu’ fără inimă, fără să știi că umbli oarbă ziua în amiaza mare...Pă când, dacă ți-ai dășchide ochii sufletului, ai vedea câtă strălucire sufletească e în cel dă ghindă, timidu’, urâțelu’... - Poate că ai dreptate! - Nu poate, sigur am dreptate! Știi la fel de bine ca mine că numa’ comorile strălucește noaptea... Fii mai cu băgare de seamă și ai să-ți dai sama dă asta! - Și totuși...îndrăzni să șoptească Antonia. - Știu, ești legată la suflet dă frumușel. Vrei cu tot dinadinsul să fie al tău, nu? - Da! Vreau! - Uite ce e...mă uit și citesc în carte. Și am să-ți spui lucru care nu știu dacă îți va unge sau nu sufletu’ cu alifia pe care o dorești. Vei fi la ceas dă cumpănă mare...abia murmură bătrâna, umbrindu-i-se obrajii de un gând negru. - O cumpănă mare? Adică voi fi pusă să aleg între cei doi? - Nu! Nu la asta mă refeream. Vei fi la prăpastia morții. Acolo, în buza ei, unde sufletu’ stă atârnat între viață și neviață. Numai așa vei putea să-l câștigi în inima ta pe frumușel. - Pentru asta sunt în stare să înfrunt toate morțile din lume! - Știu...știu...așa vorbește toți îndrăgostiții nesăbuiți dîn lume. Dacă ar știi ei dinainte ce-i așteaptă...Ar renunța la gându’ lor nebun. Așa și dumneata. Vei suferi mult...…enorm...peste putere dă om... - Sunt obișnuită cu suferința din clipa când l-am văzut pe Răzvan pentru prima dată. - Nu suferință dîn asta, domnișorica mea. Nu ce numim noi lungoare pă la inimă. Nu! Suferință fizică! Suferință mare, de-ți va pune trupul la cazne peste puterile tale firave...Numai așa vei ajunge să fii iubită de frumușelu’ tău... - Aș fi în stare să mă las crucificată, numai să pot să știu că Răzvan va fi al meu... - Din păcate, asta nu se va putea... Răzvan ăsta sau cum l-o mai chema, nu va fi niciodată al tău! - Dar bine, ai zis că voi suferi mult pentru a putea să gust din clipa asta...?! - Da, așa este! Am zîs că vei suferi! Da\' nu și că vei gusta din ea! Vei suferi! Da’, după ce suferința ta fizică va înceta, tu vei fi cea care îl vei respinge. Îți vei râde dă el...Îl vei considera un capriciu pe care nu merită să țî-l mai satisfaci! - Cum? Niciodată nu o să cred una ca asta! Îl doresc din tot sufletul meu. Cum aș putea să-mi repugne ființa lui, după cât am suferit și am visat la el? - O vei face, vei vedea. Da’, mai întâi, va trebui să treci peste acel prag limită. Că trebe să-ți spun că atunci s-ar putea să-ți și închei socotelile cu lumea asta...Dacă vei reuși să treci dă cumpănă, tu vei fi cea care îi vei da cu flit, cum se zice în cazuri dîn astea... - Cu tot respectul pentru arta dumitale de a ghici, nu cred că se va întâmpla asta vreodată! Dacă va simți ceva pentru mine, îi voi oferi toată ființa mea. Auzi vorbă, să-l resping pe Răzvan...!!! - Ne-om mai vedea noi trei...și atunci o să zîci: “Crezantemo, ai știință mare, nu vorovești în vânt!”. Antonia o privi scurt pe Mașa, ca și cum ar fi implorat-o să pună punct acelui spectacol pe care ea îl socotea de prost gust, ireal. Se ridicară amândouă ca la un semn, Antonia scoțând din poșetă onorariul deloc modest al bătrânei. Crizantema le privi cu un surâs grăbit pe față, băgă banii în șorțul uriaș și mai spuse: - Ai grijă, domnișorică, viața dumitale stă scrisă într-o carte tulbure ce-mi apare în ghîcitura mea! O carte mai bătrână dăcât mine și dăcât toate ghîcitoarele ce s-a nevoit înaintea mea în famelia lu’ State Ciupitu, zâs Alivenci. Un zodiar dă taină, pe care eu nu-l pot a dășchide cu cărțile mele. Nici nu cutez să-l înfrunt! Să-i știu slova! Trebe ca dumneata să-l găsești și să asculți ce te îndeamnă cuvântul scris în ea. Atunci vei găsi calea spre a-l dobândi pă frumușel. Da’, țîne minte, vei fi la taifas cu moartea pentru o fărâmă dă clipă! Depinde numai dă ăl dă Sus dă vei trece sau nu dă ea. Dă vei trece, cu suferință mare, cum ți-am prezîs, vei ști ce să faci cu viața matale... - Ce mai înseamnă și asta? - Însemnează că până să ajungi la ceasul ăla rău, dă la marginea vieții, vei citi o slovă ascunsă în acea carte. Vei face după cum glăsuiește ea, da’ fii atentă! De multe ori încercăm să ne croim viața după cum scriu cărțile, acești mari învățați ai lumii... Nu întotdeauna însă se bate cap în cap aceste lucruri. Să mai treceți pă la mine! Iar tu, doamna Mașa, dacă mai ai colege cu dureri dă viață nu mă ocoli! Poarta lu’ Crezantema e dășchisă oricând pentru tine... Antonia ajunsese acasă extenută. Parcă toată acea rotire de cărți pe care bătrâna le învârtise în fața ei o secaseră de puteri. Voia să facă un duș. Să bea un pahar de vin roșu și să se închidă în vis. Nu știa cum și de unde îi va sosi acea clipă de cumpănă. Dacă îi va sosi vreodată... Dar, fiind cea care-i va deschide inima lui Răzvan, merita să o aștepte cu răbdare și pregătită sufletește. Trecuseră câteva zile de la întâmplările din camera ocultă a Crizantemei. Antonia știa că, dacă ceea ce îi prezisese bătrâna, avea să se întâmple, va primi un semn tainic, o premoniție ce ne urmărește pe noi, oamenii, întotdeauna în preajma întâmplărilor excepționale din curgerea vieții noastre. Într-o seară, când se pregătea să se culce, primii un telefon. De la capătul firului auzi o voce guturală. - Bună seara, domnișoară Antonia! Sunt Abel...Abel Rosen...anticarul de pe Lipscani. - Bună seara, domnule Rosen! Ce mai faceți? - Ce-am învățat. Mă învârt printre cărți, încercând să vând altora viață...Dormeați, v-am deranjat? - Nu, eram aproape să adorm. Nu-i nicio problemă. Cu ce vă pot fi de folos? - Antonia, știi că m-ai rugat de multe ori, când mi-ai călcat pragul, să îți fac rost de cărți legate de oniric, ocultație, șamanism...Știu că te pasionează de o viață latura asta spirituală... - Da, așa este, încă din facultate am citit tot ce se putea citi în acest domeniu. - Acum două seri a intrat în anticariat un tânăr. Să fi avut optsprezece ani. Cu o figură răvășită, parcă îl alergase cineva. Sau parcă se temea de ceva. A scos de sub haină o carte. De fapt, un exemplar îmbrăcat în piele cu cotoare metalice. O adevărată capodoperă. L-am privit în ochi și mi-am dat seama că nu era a lui. O luase, o furase, o subtilizase, cum vrei să zici, probabil, de la o rudă mai în vârstă. Fie scăpătată, în nevoie mare de bani. Fie prea nevolnică să se opună dispariției cărții într-un fel sau altul. - Ce fel de carte este? - Una extrem de valoroasă. Un zodiar bătrân. Tradus din arabă. De aceea, nu am vrut să-l păcălesc pe puști, care pun pariu că nici nu știa ce comoară ținea sub braț, și i-am dat un preț frumos pe ea. - Oricât, oricât costă...mă interesează! - Știam, de aceea ești prima persoană pe care am sunat-o în legătură cu ea. Ne cunoaștem de mult și, ce naiba, meseriile noastre sunt gemene, aproape, nu? - Desigur! - Atunci, treci mâine, când poți, pe la anticariat. Am deschis până la ora unu. Apoi de la trei mă găsești până seara târziu...Îmi cunoști doar programul... - Cum se numește cartea? - “Rogatio sau înduplecarea zodiilor”...