Emil Dogaru

Alexandra

Ți-am parcurs textul cu atenție, de două ori.
Prima dată pentru plăcerea lecturii.
Istorioara m-a prins de la început. Eu eram martorul din umbră. Eram acolo. Și nu mai citeam acum o istorioară, citeam direct în sufletul cuiva. O ființă cuprinsă de tristețe. Și m-a cuprins și pe mine neputința că n-aveam cum s-o ajut. Aș fi dorit să pot face ceva pentru ea... dar ce? Să alung norii, să opresc ploaia, să îndulcesc frigul?! Chiar să fi putut, probabil că nu ajuta.
A doua oară am citit pentru o mai bună înțelegere. Și-atunci am știut ce-ar fi salvat-o. O vorbă de încurajare, o vorbă bună, acel dar care nu costă nimic, dar este de neprețuit. Aș fi făcut-o. Numai că, în momentul în care mi-am dat seama de asta, era prea târziu...
Dincolo de forța expresivă a textului în sine, este și foarte bine scris.
Am apreciat construcția lui, bazat îndeosebi pe propoziții scurte, dar dense.
Mi-a plăcut de pildă cum ai încheiat o frază: ... a preferat să nu...
Mi s-a părut sugestiv: ...Avea un gust plăcut ploaia...
Mi-au plăcut multe în textul tău.
Aș căuta să evit alăturarea \"decât când\", eventual introducând între ele pe \"atunci\"
Felicitări!

Florian

Ți-ai etalat din nou talentul de pamfletar în versuri.
Până la strofa a șasea inclusiv, totul este foarte reușit.
Aș elimina 7-8 și aș mai lucra la final.
\"Conduce beat o țară c-un picior
pe celălalt și-l bagă-n ea de țară\" - e o bijuterie în domeniu.

Radu,

Ți-am citit tot până acum.
Merge bine. Ai ales un stil care prin scurtimea frazei ( ce spun eu, cel mai adesea propoziție!) este, culmea, foarte descritiv. Totul e alert, sunt foarte multe fapte, mărunte, ce-i drept, dar la copii capătă dimensiuni uriașe. Dar nu descrierea faptelor Teodorei, ale lui Hans, Luci, ale altor copii este ceea ce m-au atras cel mai mult cât mai ales modul reușit în care redai trăirile tatălui. Pe unele le consider delicioase, dacă ăsta poate fi un compliment literar - și eu cu un asemenea scop îl adresez. E impulsul primei caracterizări, corect literar, fără dulcegării, în loc de delicioase ar fi trebuit să spun savuroase. Eu am zis, tu-ți alegi...

Florin,

Ți-a reușit.
Bune amândouă, și ideea și realizarea umoristică.

Florentina-Loredana

\"Visele\" pe care și le făurește omul se cheamă \"visuri\"

Leonard

O realizare cu mult sub nivelul tău obișnuit. ( e vina ta, talentul tău ne-a impus anumite standarde în funcție de care să-ți evaluăm scrierile.)
Sunt multe de reproșat – atât din punctul de vedere al ideilor cât și al realizării literare în sine.
Titlul e deranjant de ambițios în exhaustivul său chiar și pentru un vis. Toate femeile din lume participând la o noapte de dragoste colectivă cu tine e parcă prea mult chiar și pentru un visător incurabil ( de altfel ai iscat precum s-a văzut și unele vagi proteste – conducând la gândul multor violuri, compromițând astfel ideea de dragoste, ș-apoi, chiar toate?!! – printre femei se află, presupun, și unele rude apropiate de-ale tale, ori incestul e în afara legilor, etc )
Nu cunosc persoană, fie și acceptându-i cea mai delirantă stare de răceală, care să fi găsit într-un flacon de sirop de tuse o „sărbătoare câmpenească” ( poate ai vrut să spui atmosfera, iar termenul consacrat este de „serbare câmpenească”)
Greu de traversat infinitul – așa cum s-ar putea defini moartea.
Prea mult și scena sângeroasă din final care nu m-a emoționat artistic dar m-a îngrijorat din perspectivă ambientală prin declarata infestare a pânzei freatice...
Cu simpatie

Florian

E OK și ăsta...
Dacă tot ai o codiță la PD (raști), înțeleg că îndeosebi din motive de rimă, ai putea să le faci o codiță și la PSD (ei) fără a-ți influența cadența versurilor.

Victor

Și eu zic că la proză ești mai tare.
Apropo de proza de față mi-ar plăcea să mă crezi când îți voi spune (și chiar îți spun) că am convingerea că am perceput-o așa cum îmi închipui că ai dorit să fie percepută de un cititor . Fiindcă am mania explicitării, precizez că am vrut să spun că m-am transpus în pielea personajului și i-am înțeles trăirile chiar dacă eu n-am avut și n-am încă experiență de „ochelarist”. M-ai cucerit cu nota de autenticitate și n-aș vrea să despic firul în patru spre a presupune cât este adevăr și cât ficțiune literară. Important e rezultatul, foarte bun în opinia mea.
Ai practicat cu succes, zic eu, acel tip de umor duios, indulgent, care având aplicație asupra propriei persoane te-ar putea expune și unor comentarii bășcălioase, la care sunt sigur că te-ai gândit, dar e bine că eventualitatea lor nu te-a inhibat pentru că iată, ai găsit cititori care-ți apreciază sinceritatea scrierii. Îmi place acest gen de autoironie, necesară atunci când te regăsești pe tine, cel de cândva, și-l privești cu ochii de acum, sau, ca să fim în temă, cu \"dioptriile\" vârstei de acum.
Transpare sinceritatea, chiar dacă inevitabil cosmetizată nițel de actul literar în sine. Sinceritatea e una din calitățile pe care le apreciez cu precădere.(fie și în varianta când durata ei se rezumă doar la perioada scrierii ori recitirii)
Îmi place și tonul din ce în ce mai înțelept în care polemizezi.
Și miopii au dreptul la iubire: în viu sau în literatură. Chestiunea cu plagiatul e relativă. Iubirea e o temă banală, dar inepuizabilă. Sentimentul e universal și probabil că același pentru toți, dar trăirea efectivă a lui e un act unic pentru fiecare. Iar de discutat se poate discuta la infinit.
Cât despre comparații îți spun, nu spre a te flata ci pentru a-mi exprima părerea, că textul tău de acum le bate pe toate din \"De ce iubim femeile\" mai puțin poate pe Zaraza.

Victor,

Textul are de toate ca să fie literatură adevărată( dramatism, dozare corepunzătoare a derulării evenimentelor înspre punctul culminant, stil alert, exprimare literară) și în plus se suprapune unei realități imediate sporind emoția - nu numai pe cea artistică. Nu ți-aș reproșa previzibilul, ce pare un amănunt deloc deranjabil în raport cu reușita scriiturii. De altfel cine a stabilit că lucrurile previzibile diminuează numaidecât calitatea literaturii?! Și de fapt finalul nici nu-i așa de previzibil în întregul lui. Cine ar fi trebuit să moară la urmă? De pildă, după gustul meu, l-aș fi pedepsit pe Julius. Încă o dovadă că degeaba e Unul care stă Sus și vede dacă nu-i capabil să facă actul de dreptate de a cărei putință este aprioric creditat.
Una peste alta, text valoros, convingător.

Alexandru

Că tinerețea e mai predispusă la certitudini decât bătrânețea nu este un secret.
Tu confirmi asta.
În iubire, totuși, avem de observat că altruismul e cu mult mai rar întâlnit decât egoismul.
Un exemplu anodin: un dans al iubitei cu un altul, în urma căreia fața îi radiază de fericire. Chiar te vei bucura și tu de fericirea ei?
(că doar nu mă refeream la fericirea adusă de o carte bună, o muzică sensibilă, ori o performanță profesională)

Alexandru

Foarte posibil să ai dreptate, dar dilemă trebuie să recunoști că este...

Anamaria

Q.E.D.
Intuiția feminină nu e vorbă în vânt...
Ai făcut imediat analogia cu Paler, ceea ce de fapt se întâmplă și în realitatea povestită în roman. Observațiile Mirelei sunt concepute ca un soi de replică la unele texte ale lui Octavian Paler, fiind supuse aprecierii unui personaj ce-l agreează pe scriitor, de aceea în măsură să facă și unele comparații.

Maria-Gabriela

Ai înțeles probabil care e ideea. Partea cea mai frumoasă a iubirii este în stadiul închipuirii, altfel spus în momentele dorinței neîmplinite încă. Și cu toate astea ne dorim în continuare numai iubiri împlinite...
Dragostea noastră față de iubire ca sentiment în sine e uneori mai puternică decât pentru persoana către care ea se îndreaptă. De aceea chiar când persoana dispare din viața noastră continuăm să iubim abstract, până când apare alta s-o punem în locul celeilalte.
Mulțumesc pentru semnal.

Anamaria

Din nou emoționant.
Dincolo însă de tonul sincer venit dintr-o simțire pură de copil ai niște reușite în crearea imaginilor: ... ca și cum i-ai ține în palme rădăcinile... iarna asta va ninge cu zăpezile noastre... în primul meu Crăciun de orfan...
Încă o dată, felicitări!

Anamaria

Iți mulțumesc cu întărziere pentru prezență și comentarii.
Culmea este că teoreticianul nostru nu exagerează decât uneori, iar atunci numai în procesul de teoretizare. Însă lucrurile povestite chiar i s-au întâmplat și singura lui problemă este să armonizeze în prezent percepțiile din trecut cu cele actuale.

Maria-Gabriela

Mulțumesc pentru prezență și comentarii.
Orice poveste de dragoste, împlinită sau ba, scurtă sau de durată, își are istoria ei, și este unică pentru cel ce o trăiește, repetabilă cumva în momentul rememorării.(doar că atunci ești ceva mai detașat în trăire)
Cât despre amintiri ca atare, desigur că ele sunt înfrumusețate de trecerea timpului, iar atunci când ai ocazia să le readuci cu voce tare (sau în scris) în prezent, te cuprinde nostalgia.

Maria-Gabriela

Și eu am citit cu plăcere Labirintul V.
Mi-a plăcut alternanța - pentru echilibru - a gândirilor și trăirilor celor doi. Într-un fel, ambilor parcă nu le vine să creadă că au întâlnit iubirea cea mare. Ai senzația că se tem că și numai gândindu-se la asta să nu strice vraja.
Iar finalul este și el pe placul cititorului.
Cu simpatie.
Emil

Tincuța

Am citit cu plăcere întreaga istorioară.
Din ce-am mai observat la scrisul tău se pare că ai o înclinație pentru zona umoristică (ceea ce din start mi te recomandă) și constat că e vorba de un umor... cum să-i zic eu... cald și discret. Une peste alta mi-a plăcut. Recunosc că încep și eu să am un oarecare deficit de păr, mi-e teamă însă să-ți propun vreo tranzacție, chiar și numai de 50 de euro, fiindcă am remarcat că în schimbul ei ai fi în stare să-mi răpești din puținele abilități pe care le posed...

Anamaria

Știi că te citesc...
Așadar ar trebui să-mi dai explicații mulțumitoare - și evident că nu vei putea-pentru ce scrierea ta de acum se pliază unor jenante obișnuințe de pe chat, în care nu se mai dă respectul cuvenit numelor ce trebuie scrise cu majuscule.
De astă dată textul tău nu mi-a plăcut, și pentru că... nu te-am mai regăsit pe tine, cea cu care m-am obișnuit să știu că ești.
Desigur, e vina mea, care am deseori tendința (absurdă, de altfel) de a avea pretenția că odată omul definit, în mintea mea, se-nțelege, tot ce urmează ar trebui să corespundă unor așteptări.
Ai înțeles cred ce-am vrut să spun. Eu îmi doream Anamaria mea.

Andrei

Am citit textul cu plăcere. Îmi place stilul alert pe care-l practici aici.
Ideea este interesantă, exploatată cu inteligență, iar finalul poartă în el o explicație a cărei logică m-a satisfăcut pe deplin.