Elisabeta Graur

Recentele ”răscoliri” în culisele sclipitorului aur al gimnasticii românești mi-au readus în memorie romanul „Torturați-l pe artist” al lui Joey Goebel. În povestea lui Goebel, ineditul constă în

Ploile de dimineață îl găseau mai mereu cuibărit într-un vis. De fapt, îl trezea cântecul acelui zâmbet, ca o chemare: pic, pic! pic, pic! Ieșea la geam și zâmbea și el, așa cum zâmbești unei

toamna asta nu-mi datorează nimic îi cutreier cărările în formă de cruci îngeri tăcuți îmi cresc din palme se așază pe scări atârnate de cer așteptând mângâieri ori poate răstigniri nu

Rândurile acestea se doresc a fi un fel de echilibrare a balanței. Cum făceam în copilărie, când săniuța – amețită de atâta zăpadă – uita drumul drept și trăgea într-o parte, astfel că tu erai

Prolog Toți avem aripi... Unii aveți aripi mari desenând deasupra noastră zboruri îndrăznețe și înalte... Alții avem aripi mici încercând zboruri terminate în genunchi... dar o luăm mereu de la

prea e drum până la tine Doamne lemnul crucii te-a înălțat prea mult am rătăcit m-am îndoit adesea de noi iar sângele palmelor tale mi-a părut doar rugina cuielor lumești n-am crezut că

Se făcea că... Lăsă în urmă tufele de trandafiri, mângâindu-l cu privirea pe cel cu petale mov căruia frumusețea îi insuflase viață așa cum făcuse demult cu Galateea. După ce ieși pe poartă

Doamne, eu mai vreau să fiu copil Să-mi zâmbească îngeri de zăpadă Când privesc spre norul lor fragil Și mă-nalț pe vârfuri, să mă vadă. Să întind o mână către ei Și, în joacă, să îmi cadă-n

aici e locul morții se pârjolesc cărări când dansuri de fecioară cu-ntunecat alai coboară de pe steiuri cu magice cântări aici sunt doar tenebre aici e Lorelei * când zorii-ncep s-apară să