Elisabeta Graur

va cădea prima zăpadă peste tine peste regina-nopții ce-ți crește pe piept ca și cum i-ai ține în palme rădăcinile mă gândesc că e bine că ți-am lăsat căciula brumărie pe cap și ți-am pus

Deși aproape toată acțiunea romanului se petrece pe parcursul a doar două zile, – zilele celor două solstiții de peste an, – e destul timp pentru ca poveștile lumii să se repete: O Marie naște un

ne-asediază toamna în cetate. armata noastră: plopul și-un năier de-aceea, din creioane colorate am construit creneluri pe castel. e liniște; mai cade câte-o frunză din plopul-scut de visuri

Toți îl iubeam. Îl întâlneam în vacanțele de vară, la intervale de câteva zile, pe ulițele din satul bunicilor. Împingea toneta pe a cărei vopsea scorojită încă se mai distingeau biluțele colorate,

Îi privești mai întâi coperta și, cu nerăbdare, întorci primele file. Te copleșesc imagini, cuvinte, sentimente. Treptat, pozele din carte se golesc de culori iar cuvintele sunt tot mai multe,

nu te îngrijora – ți-am spus – toamna asta e doar o pastișă ne-au rămas multe frunze chiar dacă galbene (oricum nu mai e timp de nuanțe) în insectar fluturii mai dau din aripi visând zboruri

Te-aș întreba, în treacăt, dacă mai ești copil, dacă mai scoți pe-afară poveștile din tine, dacă zâmbești păpușii cu ochii de vinil ce-așteaptă mângâiere pe raft, în magazine? Te-aș întreba, în

Se făcea că eram în biserica din satul bunicilor... Îngenuncheată în fața altarului, mă rugam. Nu știu ce îi ceream lui Dumnezeu, dar știu sigur că era ceva despre iubire. Orice altceva i-ai cere,

Toamna noastră s-a născut bătrână, copile! Deja a uitat unde a îngropat câțiva trandafiri iar acum a adormit în balansoar, lăsându-ne creioanele colorate în grijă. Așa că, am desenat o căpiță să

M-am născut în Valea Jiului și nu-mi pot imagina un loc mai potrivit unde să fi venit pe lume. Și munte, și vale, și deal, și ape limpezi în amonte de orășelul înnegrit de fum, și cete de copii pe

Începutul semănase cu fauvismul lui Matisse. Spontan. Culori tari, neprelucrate. Sălbatic și pur, neamestecat. Și sincer, mai ales sincer. Uite, nu exagerez deloc: amintește-ți că, pe atunci, și tu

Recentele ”răscoliri” în culisele sclipitorului aur al gimnasticii românești mi-au readus în memorie romanul „Torturați-l pe artist” al lui Joey Goebel. În povestea lui Goebel, ineditul constă în

Ploile de dimineață îl găseau mai mereu cuibărit într-un vis. De fapt, îl trezea cântecul acelui zâmbet, ca o chemare: pic, pic! pic, pic! Ieșea la geam și zâmbea și el, așa cum zâmbești unei

toamna asta nu-mi datorează nimic îi cutreier cărările în formă de cruci îngeri tăcuți îmi cresc din palme se așază pe scări atârnate de cer așteptând mângâieri ori poate răstigniri nu

Rândurile acestea se doresc a fi un fel de echilibrare a balanței. Cum făceam în copilărie, când săniuța – amețită de atâta zăpadă – uita drumul drept și trăgea într-o parte, astfel că tu erai

Prolog Toți avem aripi... Unii aveți aripi mari desenând deasupra noastră zboruri îndrăznețe și înalte... Alții avem aripi mici încercând zboruri terminate în genunchi... dar o luăm mereu de la

prea e drum până la tine Doamne lemnul crucii te-a înălțat prea mult am rătăcit m-am îndoit adesea de noi iar sângele palmelor tale mi-a părut doar rugina cuielor lumești n-am crezut că

Se făcea că... Lăsă în urmă tufele de trandafiri, mângâindu-l cu privirea pe cel cu petale mov căruia frumusețea îi insuflase viață așa cum făcuse demult cu Galateea. După ce ieși pe poartă