Oaia prietenului meu

Ca să nu fie mai prejos, îi arătă însă piatra pe care o păstra cu sfințenie într-un buzunar al pantalonilor, în speranța că într-o zi poate avea să îl întâlnească pe vreo cărare din Univers: - Uite... - Ce să văd? - Uite piatra asta ca o inimă, este pentru tine! - Nu e pentru mine! râse Micul prinț, dar poate fi pentru asteroidul meu... Trandafirul, care nu primi încă nimic, se zgribuli tot la gândul că de acum va trebui să aibă grijă și de piatră. Nu era destul că se îngrijea de oaie, să mai iasă din când în când din lădița ei, unde începuse să-i placă să stea și de unde arunca priviri indiferente la orice... Acum doar, ce ieși, intrigată de strania apariție a unui pui de străin. - Bună ziua! o salută Mic, recunoscând-o. - ... - Bună ziua! mai zise odată, cu glasul temurând, dacă văzu că oaia e supărată pe el și nu îi răspunde. - Să nu plângi, prietene! îl îmbărbătă Micul prinț, știindu-l slab de înger. Nu mai ține minte că tu m-ai ajutat să construiesc semaforul. A uitat până și faptul ca din când în când are o poftă grozavă să mănânce anumite flori. Pe Mic, însă, îl mișcă foarte mult indiferența ei. Foarte mult. Ar fi vrut să o știe altfel. Cum era ea altădată, la aceeași vârstă... De fapt, ar fi vrut ca el să fie acela ce o va trezi din letargie, fiindcă era, și o iubea pentru asta, oaia prietenului său.