Bine ai venit

- Ce bine, se gândi Mic, și răsuci pe deget firul cu ciucuraș din vârful unei scufii, lucru care pe surioara lui nu o deranjă deloc. Ce bine că ai venit și tu... Dar poate că nu o să te mai cheme cum te chema, adăugă el, un pic temător, ca nu cumva s-o dezamăgească, după ce, vreme de mai mult de nouă luni, îi ceruse insistent să accepte că se va numi Albă-ca-Zăpada. Cred că acum vreau să te cheme... Lizuca. Fetița gânguri. - Nu știi de ce? Chiar nu știa. - Fiindcă am găsit o Dumbravă fermecată și vreau să te duc și pe tine acolo. Dar numai după ce o să mai avem un cățel. Cum auzi de cățel, mâinile și piciorușele “Lizucăi”săriră în sus de bucurie. Cineva de vârsta ei și-ar fi dat repede seama că deja mergea de-a bușilea prin Dumbrava de deasupra pătuțului. Cu atât mai mult cu cât Mic avusese grijă să-i atârne tot felul de “indicii”, ca să nu se rătăcească pe tărâmul periculos al primei copilării. - Dacă nu o să-ți placă în Dumbrava noastră, nu ai decât să te întorci acasă... o încurajă băiatul, știind că, printre altele, dacă îi vorbește întruna, nu mai apucă să plângă fără niciun motiv. Dar surioara nu avea de ce să plângă; ea era deja gata să ațipească și să se trezească în poienița însorită a unui vis, presarată cu flori albe ca laptele...