meandre fără foaie de parcurs

drumul acesta este tot ce mi-a rămas plec și mă întorc de oriunde cu pantofii scofâlciți broboane de sudoare sapă adânc în carnea și ochii-mi din ce în ce mai puțini în care de multe ori nu te mai găsesc prietene printre atâția oameni care aproape nu mai au loc în oglindă astfel mă cuprind ei ba chiar mă deposedează și de cele mai de folos lucruri pe care le prețuiesc cum m-aș putea supăra când o viață n-am făcut altceva decât să împart să rup câte o bucată din ceea ce aveam și s-o donez cu patimă sau când durerea mă-ncorona bufon peste regatul mutilaților să învăț mersul în atele de plumb până și sufletul meu primise aceeași răsplată și nu-i ușor credeți-mă să rămâi alături de cineva în postura de consilier viager fără răgaz să stai de veghe în trupul și mintea stăpânului ursit să-l slujești necondiționat de câte ori l-am necăjit suprasolicitat ignorat nici nu vreau să-mi amintesc de aceea n-aș putea să mă supăr dacă însuși oropsitul mă rabdă și umbra-mi conturează încă îmi place doar să mă gândesc tot mai des la dimineața aceea când fumul de frunze arse agoniza prin grădini după ce moartea dăduse foc prea devreme pădurii de arini iar scheletul ei cenușiu rămăsese neîngropat atunci am plecat cu primul autobuz să găsim amândoi locul unde să plantăm alți arini și o casă albă să zidim lângă apă drumul se deschidea într-o muțenie aspră îmblânzită târziu de scâncetul cald al unui nou-născut