Eduard Zalle

Mă bântuie de niscai timp o obsesie: Să îți lipesc niște faianță și gresie Pe țâțele-ți planturoase, pe sfârcuri! Ce te hlizești așa?! Nu te bucuri? Altele-și pun silicoane în buze, Paiete,

Învață-mă să-ți fiu pe plac, Când să vorbesc și când să tac, Să te ascult când tu îmi ceri, Să fiu atent la gesturi și păreri. Învață-mă și haina cum să port, La gât, cravatei cum să-i fac un

Þi-am lăsat o cheie azi, pe masă, Cheia ce te-ajută să-mi descui Sufletul ce mi-a fugit de-acasă, Dar s-a prins la poartă, într-un cui. Þi-am lăsat o cheie azi, de-argint, O unealtă numai

Mi-este rece peste trup, Sufletul, din crengi îmi rup. Ea îmi cântă și mă minte, Chicotind, râzând cuminte Într-o zi de vară rece Și urâtul nu-mi mai trece, Iar de sus, un cer străin Îmi

Iubito, astă seară vom petrece În vechiul birt din cartier, Unde patronul gras și chel Ne va servi friptură rece. Friptură de vânat domestic Și bere neagră, înspumată. Va fi o seară

Așază-mi tu pe umeri șalul Acestei ierni care-a trecut, Dă-mi scutul, paloșul și calul, Căci vom pleca la Polul Sud. Vom pribegi în noaptea lungă Ca două umbre prin deșert, Cu luna care vrea

Floarea mea mândră și rară, Te-am uitat ieri pe afară Și te-a nins și te-a bătut Vântul iernii. Și-a tăcut. Floarea mea cea mai curată, Spune-mi numele de fată Pentru care astăzi eu M-am

M-am lepădat de tine fără veste Și am rămas al timpului contabil, Închis în violetul inefabil, Plătind tribut doar clipelor aceste. Sunt cleptoman la umbra ce coboară În fiecare noapte grea și

Tu te plângi și te îngâni În azilul de nebuni, Prefăcându-te-a nu ști Că e noapte-n plină zi. Însă, nimeni nu te-ngână, Lumea e și ea nebună Și de boală, și de rău. Plânge-o tu și-n locul

A fost așa o ploaie și-o vreme de urât, Parcă aveam o sfoară ce mă strângea de gât. Azi, soarele ne-alintă zâmbindu-ne discret Și parcă văd poetul iubindu-l pe poet... De unde astă stare?

În lumea viselor agreste Te mai visez un scarabeu Și teamă pentru tine-mi este, Dar am uitat cine sunt eu. Mi se întâmplă câteodată Să pic din ceruri la pământ Și lacrimi pentru mine,

Iubito, ochiul meu te pierde, Cuvintele-mi vorbesc tăceri, Îmi crește-n trup cămașa verde, Pădurea altei primăveri. Dar îmi abundă-n creier negru, Un negru cum n-a fost cândva, Înveșmântând

după Charles Baudelaire Toarnă vin în lungi pocale Să mă-mbăt și eu cu tine, Să îmi râd de întâmplare Și de-a timpului cruzime! Toarnă vin din soi domnesc Să mă-mbăt numai privindu-l, Iar

M-a iubit o doamnă brună. Ochii ei aprinși de humă Îmi păreau doi stropi de Lună. S-o culegi cu bobu-n floare Până soarele răsare. Risipită peste câmp S-o dezmierzi cu brațul stâng. Și când

Mă tot ceartă un nebun, Șarpele e un bărbat. Sufletul vreau să-mi adun Și n-am vreme de lăsat. Iar mă judecă nebunul, Șarpele cu chip de om, Mă îmbată cu parfumul Poamei ruptă dintr-un

Mă-ncearcă o stare de bine, Mă-ncearcă o stare de rău Și-n ochi abia mi se ține Cu greu, cu greu chipul tău. Vremuri trecut-au prea multe, Cu ele îmi fug amintiri Și n-are cin-să

Tu, în cer o dumnezee! Eu, un muritor de rând. Ochii mei râdeau plângând De cum te-au zărit, femeie. Parcă-s legănat de ape Când încerc să te cuprind, Mâinile când îmi întind Să mi te aduc

Trăiești și iubești și te temi, Iar visele toate-ți coboară În goale taverne și ierni Te-ngroapă-n ninsoarea de-afară. E totul așa cum ai vrut, Deși uneori te-ndoiești Și-n ochiul tău verde