Cuvintele mele

Când va veni iernaticul lup-blând prin flăcările verzi ce se aprind din răsuflarea celor mai frumoase fete, spre stânci albe, pe piscul Moria, trup tânăr în lână albastră, Tristețea-mi se va frânge.

Tămâia cărnii tale mă-nspăimântă; ai dogorât în mine, deprins de vânt și frig prin liniștea mereu mai ruginie și de-atunci, asemeni unor degete de orb, în fiecare seară vorbele se duc de la mine; străvechiul grai, disecții amoroase, un Kadiș îți caută fața, ca pe un semn tăcut și milostiv.

Când te-aud venind ibis cu aripi inegale, nebun, dar conștient de nebunie, ele cunosc pe dinafară surâsul tău, tristețea mea.

Poate că nici nu știi cum mai miroase vara o aduc în mireasma părului meu și buzele-mi neputincioase ar vrea să spună tot ce ți-am povestit cu ochii de mii de ori…

Orașu-ntreg miroase-a mare și străzile se spală pe-obraz cu briza rece; asemeni unui vis de orb profilul tău suav, învinețind azurul, de-ar ști spre care iad ai să mă urci.

Trup tânăr în velniță albastră, cuvintele mele, întotdeauna nimeresc alături inima ta.