Poezie
Poem din război
3 min lectură·
Mediu
La început, țesătorii ne-au adunat pe toți,
unul lângă altul, pe stative grele
din lemn de nuc, să nu se clatine bolta;
aveau de luptat cu noi.
Pe sulul dinapoi au înfășurat, strâns,
tot ce am fi putut deveni vreodată.
Au tras firele până dincoace, în lume,
și gata-i urzeala.
Dungi fixe, albe și albastre, pe care să ne alegem mersul;
fierbinți ori reci, niciodată călduți.
Ne-au pus și fuscei pe parcurs, și inele,
să nu schimbăm destinul între noi,
dar ce firave ni-s firele,
ni se-ncurcară ițele pe război.
Chiar și așa, urzirea degeaba părea.
Se priveau în ea stelele ca într-un gard de nuiele.
Vezi bine, căile toate, dacă n-au rost,
nu leagă vreo pânză, iar ursitoarea e rea...
Așa că Țesătorul cel Mare
a pus piciorul pe tălpicii amiezii
și a apăsat pedalele.
Sus, pe grinda cerului, a scârțâit un scripete bătrân, de lemn.
Ițele se ridicară dintr-odată.
blestemele lumii se despărțiră la mijloc
și se făcu între ele un ochi
din care
apăru rostul.
Dacă nu ți se face un rost, pe unde să treci?
Așa ai fost aruncat și tu în lucrare;
o suveică lustruită de atâtea poteci
zvârlită în grabă dintr-o margine în alta a orei.
Tragi după tine bătătura –
zilele de marți, nopțile de vineri,
vreun cuvânt aruncat la nervi, o bucurie scurtă.
Aluneci prin rostul acela, o bătaie de inimă,
te simți liber.
Zbori.
Până lovește vatala.
Spata te izbește drept în piept
cu toți colții ei.
Un pocnet uscat, e bradul în soba
unei ierni sibiene, privită cu ochii Sibiului,
ca un platan înfășurând un cântec uitat.
Te-a bătut la locul tău.
Ești îndesat în pânză, alături de gândul de ieri,
și nu te mai miști din urzeală cât e lumea.
Apoi piciorul greu calcă cealaltă pedală.
Alt scripete scârțâie, fire coboară,
ți se deschide alt rost.
Suveica ta e aruncată înapoi,
tot mai goală, tot mai subțire.
Și spata iar bate. Lovitură cu lovitură.
Se aude până în stradă cum trăiești.
Sulul din față adună, încet, veste cu poveste,
nu un ștergar oarecare,
în care să aduni de prin cosmos
bruma de Sâmedru.
Când se termină ața și se taie cu foarfeca,
vezi cum urzeala și bătătura se ridică
și se uită la tine.
E un chip necunoscut până acum.
Poate are un ochi mai mare
din cauza unui fir rupt,
poate un zâmbet cam strâns
pe marginile noi,
dar e un chip de erou.
Doar el, în sfârșit,
pentru că avusesei un rost,
s-a mai întors din război.
005
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Eduard Rosentzveig
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 420
- Citire
- 3 min
- Versuri
- 69
- Actualizat
Cum sa citezi
Eduard Rosentzveig. “Poem din război.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/eduard-rosentzveig/poezie/14206483/poem-din-razboiComentarii (0)
Autentifică-te pentru a lăsa un comentariu.