De dincoace de lume

Suprafețele încurajează credința, punându-ți

sub umerii dezgoliți convingerea străbaterii, că

poți zbura. Înțelegi că înălțarea fizică te adâncește

în materie, cu cât mai sus, cu atât mai înăuntru, dar

niciodată dincolo. Palmele încurajează geometria

să spere că este un poem despre realitatea ta cu

cât mai simplă, cu atât mai liniștitoare. Doar colțurile camerei în care desenez cai nu vor fi niciunde

articulații, ci intersectări ale goanei cu somnul,

până nu le privești cum îți strecoară elipse sub

pașii goi; străbătând spațiul până la tine, îl ascund

în din ce în ce mai departele nostru, până tu articulezi suspinînd de lângă tuci: “Of, Doamne, iar se

coțăie mâțele!” parcă de dincoace de lume.