Poemul mâinii stângi care și-a rupt aripa dreaptă

Cu mâna dreaptă Anima lui era stângace, spre

deosebire de Animus. Odată, când îi oferi buchinistul o floare albastră, ea întrebă teatral dacă

„La ginestra” lui Giacomo Leopardi esențializează

liric aroma zădărniciei, similar albăstrelei lui Mihai

Eminescu. “Exclus, pentru că ginestra e galbenă!”,

a completat din zbor Ștrampul Nymphalidaelor. Iubea

sapiosexual tot, de la nomazii digitali ce codau

în Phyton, sub nisipul pixelat din Vamă, până la

surferii de Cărturești, uitați de Dumnezeu printre

rafturile de Poezească. Dar, mai presus de cultură,

se iubea pe sine, reflectată din toate părțile de

oglinzi academice, în timp ce mânca tocană. Doar

stufatul de miel o mai lua uneori pe nepregătite,

ca o veste proastă într-o zi de salariu; uite, chiar

azi gustul de andivă insolată s-a prelins flasc din

colțul gurii înspre ungherul levantin al camerei,

într-un tulbure fir de salivă, la aflarea veștii că

Nobelul acela nu prea trece pe aici. Motanul

Mozambic linsese tot, între timp, iar ea flămânzea.

Acest soi de umilință ascetică, din umbră și cu

spectatori, nu doar că o eliberau de veleități, dar

îi și gonflau cu dioxid, ca unei mingi de plajă, calofiliile spiritului; rămânea brusc feminină! Nu mai putea fi singură și ori de câte ori

începea utopia cu stângul, corija paradigma cu dreptul.

Iar cum monogamia literară e

un mit deconstructivist, nu o pergolă feministă, iată, Anima

suspină mofturos și ascute pentru frigănele literare o duzină de creioane HB și cântă fără perdea

dreptei aripe rupte:

“Un Animus mucalit

a sărit viața toată,

vai, viața roată

premiul des poftit;

doar un poem

despre mine

îi mai trebuia

și-l avea.

Ar fi fost, nu putea,

ar fi vrut, nu știa,

să își iubească umbra,

înghețată ca luna

în apa de la derea.”