Ce am învățat de la Marius Marian Șolea

Închipuie-ți un sărac. Un om atît de sărac, de pînă și mila ta puțină l-ar face pricopsit cum nu ar mai spera el însuși vreodată să fie. Prăpădit așa, de numai și o mînă caldă de i-ai întinde, ar crede că Dumnezeu Însuși a venit iară jos pentru el, cel mai sărman dintre toți răpciugoșii, să îl îmbrace cu dragoste. Închipuie-ți așa un om. Ia-ți timp și blîndețe să vezi în sinea ta cum arată, cu ce e îmbracat, îți zîmbește sau nu, pare împăcat cu sine cu tine, ce crezi că-și pune-n gînd cînd își lasă ochii alungați în pămînt și mîna îi tremură spre tine, de parcă ar dori să îți ofere el ceva, o himeră ce tu nu mai ai căderea s-o vezi, nicidecum să-ți cerșească. Ia-ți un timp să înțelegi cam ce simți, revoltă neputincioasă poate, resemnare indiferentă ori, dimpotrivă, teama să nu ajungi și tu la fel, mila nesfîrșită, jenă, nevoia să faci ceva pentru el, orice? Oftează dacă vrei, dar dă-ți voie să te surprindă ce ai face tu pentru acest om acum, așa cum poate de multe ori vei fi făcut-o deja; îi dai, colea, un ban, cît ce ai și tu, doar să te mai lase sufletul, chit că vei mînca iar biscuiți toată ziua. Relaxează-te și încearcă să îți dai seama ce fel de bucurie ar fi aceea care te-ar face să sari dintr-un picior pe altul ca și cînd ai vrea să te piși pe ea de întreținere, doar e și el un om lihnit, captiv in cușca civilizată a Bucureștilor, ascultă-i încordarea cînd îți mulțumește cu lacrimi în ochi pentru milostenia așezată în palmă, și încearcă să-ți amintești cînd o fi avut timp să-ți fure și portofelul. Încearcă să-i surpinzi grimasele, cînd cu degetul muiat in salivă, se repede pios să-ți șteargă rama bocancului galben și prăfuit, teatru pe care tu, dacă nu ești prea timid să te prinzi, te vei fi pregătit deja să-l curmi, făcîndu-i curul gong dintr-un singur șut. Sau poate îți dorești să îl înțelegi, și încerci să stai de vorbă cu el, calm, așa cum ar face-o Eugen Ionesco cu un scaun. Ascultă-l cu răbdare și încearcă să deslușești prin ce minune țipă că vrei să-i iei portofelul, cel pe care el tocmai a muncit cinstit să ți-l șutească. Acest om sărac ești tu. Cel care îți dai de pomană, tot tu ești. Dar prin lipsa ta de reacție corectoare față de tine însuți, atunci cînd îți furi singur ”pălăria”, tu devii altcineva, devii străin de tine însuți, scindat. Calvarul Golgotei este atît de actual pentru cei care-și asumă o cale personală dreaptă, direct spre Hristos, și atît de puțini sunt bărbații care-și mai scrijelesc umărul cu ușurarea crucii aceluia tînăr, ce are îndrăzneala să fie cinstit, într-o țară în care cinstea sperie, încît mă întreb din ce fel de credință mai sunt făcuți românii noștri, cei de bună credință. Am plecat așadar din Romînia, am luat distanță, ca să înțeleg dacă modul meu atipic (care nu se explică pe sine dinainte) de a reacționa în fața nedreptăților trăite, văzute, său provocate uneori din greșeală, își mai găsesc vreun corespondent în felul de a fi al altora, al olandezilor de pildă. Am găsit aici oameni care nu mai cred demult în Dumnezeu, dar care se iubesc unii pe alții. Au atitudine pro helping și pun umărul la greu, fără să aștepte ceva de la cineva. Atitudinea lor față de nelegiuiri e una fermă, spontană, de grup dar nu dură ci plină de omenie; încearcă întîi să înțeleagă, nu să distrugă. Prin urmare există și în altă parte a lumii un pattern, o amprentă morală, un mod de a acționa similar, nu sunt dezadaptat. Cu greutate și întîrziere am aflat despre mizeriile în care o instituție cîndva respectabilă, Ministerul Culturii și Cultelor, este implicată. Am ales aiurea verbul. Este mînjită bine. Deturnare oficial acceptată și aprobată de bani din fonduri publice, minciună, fals, uz continuat de fals, luare și dare de mită, corupție, distrugere a culturii naționale și a patrimoniului, încercarea mușamalizării-nereușite din fericire-a cazului Florin Chilian și a scriitorului Marius Marian Șolea. Perplexitatea mi-a fost de scurtă durată, și am încercat să înțeleg de ce doar vreo cîțiva oameni se luptă singuri să ridice broboada de pe ochii juvenilei noastre Justiții. Legile psihologiei sociale se regăsesc și aici, perfect. Dacă unul singur rămas cinstit se apucă să strige hoții într-o peșteră de tîlhari, toți tîlharii își vor pipăi buzunarele de chei nu care cumva cel în cauză sa fie mai hoț decît ei. Iar dacă nu este, îl pot tenta ori fenta, ori acuza de ceva, că doar nu s-o afla de florile mărului în aceeași peșteră cu ei. Dacă se găsește totuși cineva și intervine apoi, luîndu-i cinstitului apărarea, mânia hoților ce sunt puși prin contrastul creat de atitudinea morală, în conflict cu ei inșiși, crește, pe măsura conștientizării stării lor de decădere. Cu cît le este imaginea personală mai distorsionată de conștiința pervertită, cu atît mai puternic este conflictul între ce credeau că sunt și ce sunt in realitate. Imaginea personală autopercepută poate fi atat de diferită de modul în care sunt percepuți de către ceilalți, încît ceea ce cred ei despre modul în care îi percep acei cîțiva rămași cinstiți, tinde să anihileze conflictul de imagine, refuzînd astfel imaginea personală care le aduce prejudicii stimei de sine, și procedînd pentru compensare la atacarea oglinzii ce produce distorsiunea. Negarea este un mecanism de apărare, menit sa conserve un echilibru cognitiv și emotional. Mai puternic decît trecutul sistem totalitar, în care minciuna și crima erau uneltele oficiale de guvernare, actualul sistem nu doar că le utilizeaza fățiș, dar le și neagă cu vehemență conotațiile imorale, atunci cînd interesele puterii sunt astfel slujite. Politica oficială le refuză existența de facto, dar asta nu le face să dispară și în fond, creînd astfel premisele unui haos moral, și unei mentalități schizoide, la care toți sunt forțați să consimtă. Cei care încearcă să evadeze, și au forța să refuze medicamentul de la ora 5, ori bășcălia ieftina consimțitoare, menită să ofere de fapt protecție, nu să transforme în bine ceva, aceasta acționînd ca o metodă de defulare a acelora prea șocați de evidențe, sunt fie cooptați în sistem, mituiți, forțați să tacă, fie stigmatizați, acoperiți de glasul mulțimii. Dar glasul mulțimii nu este și glasul adevărului. Adevărul despre un fapt nu poate fi decît unul singur, în toată complexitatea lui. Părerile despre un adevăr, ne creeaza aparenta multiplicitate subiectivă a acestuia, fără a-i fi afectată însp esența... Două opinii contradictorii despre același lucru nu pot fi în același timp adevărate. Spune adevărul despre un lucru cine poate demonstra că nu minte despre același lucru. Marius Marian Șolea a demonstrat ca Ministerul Culturii și Cultelor este o mașină de furat bani, ocrotită și acceptată de Statul Român. Cu fapte și acte, reacționînd la timp și avînd o atitudine justă. Cu dovezi concrete. Nu și-a ales o poziție comodă, acuzînd necinstea. Intrînd în Templul din Ierusalim, Iisus i-a dat afară pe negustori, pe hoți, pe cei care trasnformaseră Templul Sfînt într-un bazar. Marius mi-a arătat că urmîndu-i lui Hristos, avînd acest model, poți rămîne drept, neatins de scîrnăviile locului unde te afli. Fiecare dintre noi avem de apărat un Templu. Marius Solea și-a apărat Templul Culturii Românești, chit că nimeni nu își va mai aminti vreodată asta.