Eduard Jigolea

e făinuț, dar fă-l serios, pune punct, virgulă etc. și taie-l altfel, căci așa pare dezlânat. și aș mai avea ceva de spus, dar deocamdată, nu

și eu care credeam că nu ai cum să te bâlbâi în scris etc. dar, dle Firică, am descoperit, în acest text, întrebarea pe care ar trebui să v-o puneți mai des: „înțelegeți ce-am vrut să spun, nu?!”— răspunsul vi-l dați chiar dvs. la finalul întrebării ca Iona la „sfârșitul morții”.

m-aș fi oprit la versul „și totuși crești”, chiar dacă, alas, o să fie prea scurt, în condițiile în care deja e. dar nu contează, căci e un text frumos, oricum l-ai întoarce (exceptând acea parte)

căci tocmai, lucrurile s-așază altfel pe „un anumit palier al conștiinței”, cum spui tu, în spiritul ideii ăsteia am făcut referire la acele detalii; de fapt, e cam nedrept să le numesc doar detalii, mai bine să le numim redundanțe, pentru că exact așa sunt— și nu pot crede, chiar nu pot crede, că pentru autor aceste redundanțe înseamnă cu adevărat ceva; sau poate că înseamnă, orice e posibil (mă refer în spațiul textului, bineînțeles). revenind, sunt de acord cu acea „reobiectualizare”, numai că, dacă am înțeles cu exactitate la ce te referi, nimic din ce ai spus nu face parte din vreun „procedeu de scriere”, e prea mult și nici nu există ceva care să se aplice cel puțin unui tipar de texte. cât despre acel cuvânt banal, poate fi o stare doar la un moment dat si doar pentru cineva, nu pentru mai mulți— deci funcționează doar pentru o persoană (că tot spuneam că e redundant acel Blackberry). aș fi preferat, în schimb, să primesc un răspuns pentru fiecare punct, concret, dacă tot s-a căutat unul.

marea problemă a acestui poem ține de detalii: în primul rând, mă întreb de ce jacheta neagră, și nu doar jachetă, ca mai apoi, sa fac asocierea stranie dintre acel adjectiv, „neagră”, și Blackberry, ceea ce, de altminteri, mă sperie; iarăși, ce relevanță are producătorul telefonului, de ce nu ai folosit subst. „telefonul”; apoi, nu reușesc să trec peste versurile „în telefonul care se aruncă-n/ buzunarul jachetei”— aș fi scris „în telefonul PE CARE îl arunc” etc., parcă sună mai uman— în sfârșit, una peste alta, e scris bine. și nu pot să nu remarc inteligența unor versuri, respectiv imagini, subtilitățile și trimiterile, ceea ce e destul de rar pe poezie.ro. plus, să nu uit, am o problemă și cu finalul, îndeosebi cu ultimul vers (eu m-aș fi oprit la versul „căci viața învârte fereastra nesfârșită”, chiar dacă, aici, VIAȚA e mult prea ambiguu pentru mine). mă rog, e o părere.

îmi cer scuze că revin, nu vreau să par agasant, însă mă simt dator cu o replică față de autor. așadar, vă contraziceți în comentariul dvs (deși sunt aproape sigur că veți spune că asta a și fost intenția): spuneți că inițial au fost două, însă ați MIZAT pe intuiția, respectiv perspicacitatea CITITORULUI; apoi, spuneți că scrieți fără să vă gândiți prea mult la cititor. în sfârșit, este doar o remarcă, este posibil să vă fi scăpat ori să mă înșel eu. și nu aceasta e problema, ci faptul că îi imputați unui cititor că nu a înțeles ceea ce dvs. ați scris ori ați vrut să scrieți, ceea ce, din punctul meu de vedere, este urât, dacă nu cumva chiar înjositor pentru autor (surpriză: sunteți autorul). am mai citit pe undeva, printr-un comentariu pe aici, cum un autor spunea că scrie pentru cititorii inteligenți, desigur, fără absolut nicio legătură cu acest subiect (oare?). serios, încep să cred că mulți confundă un soi de ermetism cu inteligența, să o numim poetică, că tot vorbeam ieri de aceasta. revenind, eu NU vreau nimic și faptul că aleg să îmi spun o părere nu înseamnă neapărat că vreau ceva anume. și să-mi fie cu iertare, dar subiectiv și personal sunt cam aceeași mâncare de pește, nu de alta, însă nu îmi doresc să rămânem doar la coada de pește. în concluzie, e o greșeală să vă închipuiți că, dacă scrieți negru, cititorul chiar TREBUIE să vadă negru, ori ceea ce ați intenționat să spuneți prin asta.

deși nu-mi place, trebuie să recunosc că este un text inteligent; și, paradoxal, inteligența emoțională (dacă nu cumva e o denumire mult prea bombastică) face o voce să fie voce, ceea ce, de altminteri, s-a tot spus. apoi, păstrand proporțiile, bineînețeles, este aproape inevitabil să nu pomenesc de Pușkin, respectiv de faptul că niciodată nu mi-au plăcut poeziile sale, însă chiar și așa, mereu am admirat „inteligența poetică” din textele sale. revenind la acest text, cam aceeași senzație o am: nu pot rezona cu nimic, sunt structuri (de ex., „toboganul pielii”) peste care mi-e greu să trec, numai că, atunci când inteligența (și nu mă refer neapărat la cea emoțională) înlocuiește emoția (tocmai, iată), lucrurile se schimbă, iar textul se citește din cu totul alte motive. în definitiv, poezia nu este doar pentru emoție, așa cum nici emoția nu este doar pentru frică etc. și totuși, îmi amintesc că am citit câteva texte de ale dvs. f puternice (de pildă, acela scris de Anul Nou, „ce repezi ani”, fain, de altfel).

e frumos, dar și riscant; de pildă, nu a ieșit efectul cu „bătaia vântului”, ba dimpotrivă, repetiția e deranjantă (de regulă, în textele scurte, astfel de efecte nu prind). apoi, m-aș fi oprit la versul „trandafirii”, nu de alta, dar ceva rămâne în coadă de pește (ori nu), ceea ce e fain.

citind textul, am avut impresia că mă târăsc doar pentru a ajunge la final, și nu neapărat din cauza imaginilor „penetrante” (așa cum, cel mai probabil, le vrei), ci mai degrabă din cauza așezării in pagină. asta o dată, apoi pentru că e un haos total în ceea ce scrii, nu te oprești, scrii să fie, ba chiar, lași senzația de logoree. cât în privința mesajului, mi-e și teamă să-ți spun că nu există așa ceva, e doar o păcăleală, pe deasupra, nu e nici măcar îmbrăcată frumos. problema apare când începi să crezi că transmiți ceva și te mai apuci să strângi și oameni în jurul tău.

e un text slab, searbăd, care, din punctul meu de vedere, nu duce nicăieri. și nu pot să scap de ideea că a fost scris după o rețetă; de fapt, fiecare imagine pare scoasă dintr-un cr wr, din nefericire, unul f prost.

l-am citit ca pe un copac cu crengile putrezite, gata oricând să-mi spargă capul, în sensul că e mult prea încărcat - dar chiar și așa, din câte am citit pe pagina ta, scrii mult mai bine ca ceea ce se publică pe aici.

e un text ușurel, în sensul bun al cuvântului. și totuși, structurile sunt vizibile, ceea ce, din punctul meu de vedere, e deranjant. și când spun structuri, mă refer la modul în care acest text a fost construit, și-anume la flashbackuri (pentru că, în fond, astea-s versurile) ori la rupturi sau reluări, cum vrei să le numești (de ex., „și orașul e tânăr”). mai bine gândește-te la o poveste scurtă sau la un scurt-metraj: ar fi ușor enervant ca tu, ca cititor ori spectactor, să vezi care a fost scopul scriitorului ori felul în care au fost îmbinate scenele și, mai ales, motivele.

apoi, cred că „roșii” e redundant, deși am înțeles intenția ta; forma corectă e serviciu, și nu servici; și nu-mi plac deloc versurile: „toate au consistența lor,/ toate au claritate,/ toate se opresc pentru o clipă” — poate pentru că sunt sentențioase, în condițiile în care chiar nu e cazul. și, în sfârșit, finalul mi-a plăcut.

pe mine m-a pierdut de la a II-a strofa, mai precis de la „versuri din fum de tigară culeasă din stradă”. și totuși, am continuat să citesc, iar pe parcurs am avut impresia că textul e scris de un urmanov și mai afectat (o fi posibil?) — sau doar mi se pare mie.