Poezie
Dezordinea
1 min lectură·
Mediu
Nu știu ce vietate e asta,
cu ochiul în burtă și gheara tocită,
nu știu de ce se trezește
în fiecare dimineață la șase
și de ce îmi aruncă pe geam
memoria,
aș putea să dau la o parte
florile oțelite de pe sarcofag,
ca să-i aflu
nemuritorul nume,
în aceste momente însă
toate mamele din lume încep
să tresară prin somn
de parcă al șaptelea simț
le-ar spune,
copiii nenăscuți au și ei pregătită
o moarte,
și-atunci când dinăuntru
sunt obligată să tac,
microfoanele îmi redau spaima
într-o limbă necunoscută,
intru în panică și toate cuvintele
adevărate
îmi sunt înghițite
de o mare învolburată,
iar tu, observatorul de planetariu,
ești un picup nebun
ce reproduce zgomotul inuman
al gurii.
043.177
0
Mi-a plăcut felul în care ai redat întunecimea ajunsă la suprafață prin ”zgomotul inuman al gurii”.
Cel puțin, de aici, așa se vede locul în care scormonește ”gheara tocită”.
Ca un diamant negru, poemul ăsta, Silvia.