Ne desprindem

Umbrele azvârlite de tenebrele neființei “pătrund în corpurile noastre” și ne acoperim cu ele slăbiciunile ridicole, iar când se uzează de folosirea în mecanismul vieții, le aruncăm, rămânând despuiați în fața infinitului numit destin față de care suntem marionete, cu existența – “un teatru de păpuși”.

razvan, iti multumesc pentru semnul de lectura si rezonanta.

e unul din acele texte care înceacă și reușește, zic eu, să vobească despre oameni în general, care vorbește despre autor și despre demonii lui. Mi-a plăcut, m-am regăsit, am învățat. Aș avea câteva obiecții cu privire la ultima strofă, unde mi se pare că se dărîmă o parte din restul constucției, mai ales prin versul cu rolul de spectator. Dar numai tu știi cum trebuie simțit acolo. :)

eu dimpotrivă cred că ultima strofă e nodul care ține poemul și care redă cel mai sugestiv mesajul. mulțumesc pentru lectură și cuvinte, raul.