cred că și ăsta e un protest
poate ăl mai mare al meu
nu are nimeni urechi suficient de largi
sau de adânci ca să-l
resoarbă acolo
rămâne la suprafața frustrărilor
și a invidiilor
și a
Miez de vară, de ardere și coacere-desfacere. În vatra bolții s-a copt lumina și dogoarea. Acolo, împrejurul rotocolului de lavă al fructului-soare s-a închegat toiul verii. În casa cu miros de var
„Trăim clipa! Ne înfruptăm și noi din roadele vieții!”...ne măgulim noi adesea... Însă după ospețe și benchetuială, sclipirile prefabricate devin inutile; iar mijirea zilei are o spontaneitate
Ploaie. Și frig de înțepenire. Și duminică apăsătoare, luminată greoi de ploi mărunte și dese. Duminică nesfârșită. Mă lâncezește; mă întorc în copilărie – în copilăria mea, cuibărită în poala
Am tot udat la rădăcină
dorul triumfător de
mine însămi...
dorul de piatra-mbrățișată-n gheață
și împlântată-n luna plină
spre care lupii de iubire
își scutură în rânjet colții
muiați în sute
Din uterul țărânii fecundate de ploi se naște fătul-mesteacăn care încep să fiu. Acolo mă ridică în căușul de lut zeița-mamă a universului; acolo, la capătul de început sau sfârșit al cerului, al
Joc al spânzurătoarei... Sugrumând plictiseala, dezinteresul unui curs de traduceri îmbibat în griuri; anunțând, trăgând clopotul, prevestind și...da! iată motivul cel mai plauzibil să plecăm de la
„Să vorbim despre iubire”, scria José Ortega y Gasset la începuturile „Studiilor despre iubire,” continuând cu un trist simț al realității: „dar să nu începem prin a vorbi despre iubiri.
Printre acoperișurile joase, cerul părea a-și sprijini tâmplele de streșini: era de ajuns să întinzi mâna și degetele ți se înmuiau în șovăiala pulsației sale. Iar graba gestului tău s-ar fi vădit cu