o altă istorie

Protocronismul autohton acreditează teza că neamul românesc vine de dinainte de timpul actual (istoric), din mitogeneză, continuând specificul modului de viață al primilor oameni care au populat actuala vatră etnogeografică. Pe sincroniști încă nu știu dacă să îi iau în seamă, sunt o modă mereu schimbătoare, o frunză spulberată de vântul istoriei. Sincronosmul când devine sincretism se transformă în protocronism. Cei preocupați de rădăcini, în argumentația lor apelează inclusiv la posibilitățile geneticii moderne. Consider că ipoteza ar căpăta mai multă îndreptățire dacă s-ar baza, nu atât pe căutarea legăturilor de sânge cu înaintașii, ci pe descoperirea acelor elemente de spiritualitate preistorică sedimentate și păstrate în etosul românesc. Poate ar trebui să ne căutăm rădăcinile nu în antropogeneză ori în cetățenia romană ci, mai degrabă, în zalmoxianism și în limba română. Trecutul nostru validează mai mult ipoteza că nu suntem un popor moștenitor al fondului etnic pelasgo-dacic, greu de definit și delimitat, suntem păstrători în fibra noastră genetică a fondului spiritual zalmoxian. Ar merita să ne descoperim mai puțin în genotipie și mai ales în fenotipie. Dar până acum cercetarea istorică nu prea s-a încumetăm să investigheze în această direcție și să afle mai multe despre asta. Planeta noastră (Terra) dispune de o eonicitate proprie – conștiința pământeană IO, care formează noosfera. Nu este o entitate ci o fenomenologie prin care starea iubitor-inteligentă devine stare inteligent - iubitoare. Pe parcursul unui ciclu al devenirii se disting anumite momente ale fenomenologiei ce cristalizează o anume specificitate, numite eoni (zei) și care au purtat diferite nume. Începutul actualei noastre umanități s-a produs în vremea eonului Noe și de aceea ne chemăm civilizație noetică. La încheierea ciclului pământean eonicitatea pământeană se va numi Antropos, iar noosfera se va denumi antroposferă. Această devenire se realizează prin succesiunea trecerilor de la iubirea inteligentă la inteligența iubitoare – tendința moxe și invers – tendința baal. Prin moxe se personifică, prin baal ființializează egosic. Destinul omului, pe parcursul ciclului încarnărilor sale ca persoană, va fi determinat de dinamica acestei eonicități. Fiecare ne naștem iubire inteligentă, procreăm și creăm (creier) consumând iubire și adunând inteligență spre a pleca “dincolo” ca inteligență iubitoare. Istoria omenirii este istoria acumulării eonicității pământene în formarea ființei umane ca antropos. Fiecare absorbim eonicitate cum inspirăm aer. O generație umană integrează caracteristicile eonicității în care a trăit și pe care a asimilat-o. Ne vom încheia odiseea devenirii - samsara la momentul când am convertit conștiința noetică, cenzurată de cronospațialitate, în conștiință antroposică eliberată de cenzura temporalității. Vom spune că am intrat în eternitate și pornim pe calea eliberării și de cenzura spațialității – ciclul antropoteist, la capătul căruia vom intra într-o altă cosmicitate, călătorind pe calea veșniciei. .Cu multe mii de ani în urmă strămoșii noștri dețineau înțelepciunea zecistă, al cărei temei era lumina, înțelepciune primită prin Thoth Atlantul, consemnată magic pe misterioasele plăcuțe de smarald și descifrată și cultivată în conștiința și mentalitatea neamului iafetic de către marii heraclizi - stăpânii slavei -, însoțitorii magului în Amenti de la care soața lui Zeus avea să-și ia numele; sunt cei care au format sacerdotul pelasg. Urmele începutului duc către marea preoțimea din centrele spirituale ale Vechiului Egipt și faraon. Mai marele castei preoțești purta titlul de profet și păzea cu strășnicie scrisul magic, încastrat în smarald, cu secretele cunoașterii ezoterice; deseori intra în conflict deschis cu monarhul ereditar, considerat chiar și prin mileniul trei î. c. încarnare a zeului pe pământ, întoarcere a spiritului marelui Thoth. Și totuși, dinspre Marea Piramidă învățătura zecistă va evada și radia în spațiul mesopotamian, unde va germina înfloritoarele culturi sumeriană, akkadiană, caldeeană, babiloniană, asiriană, dar și în cel adiacent – feniciană, hittă etc. Manuscrisele de pe celebrele tăblițe sumeriene consemnează invazia anunaki în acest spațiu, eveniment care modifică radical modul de viață al locuitorilor prinși în bătălia internă ( Enlil – Enki) a exoplanetarilor. Neamurile lui Sem și cele ale lui Ham se risipesc și supraviețuiesc în nisipurile Africii și Asiei (beduinii). Supus unei nesfârșite hărțuieli, suportul spiritual al zecismului – Eonul lui Thoth, cunoaștere de sine în noul prezentul de atunci, migrează la neamurile iafetice din nord, în Hiperboreea pe muntele Koga. Noul centru spiritual zecist devine Koga/Eonul, căpătând consacrare drept Kogaionul. Primul “faraon” al său este Uranus (Pelasgus), cei aparținând turmei păstorite de el fiind numiți uranieni sau pelasgi. Dinastia sa îi include pe Cronos și Jo (Io, Ion de la Eon). În timpul războiului dintre tată și fiu, ultimul părăsește reședința din Carpați și se mută cu însoțitorii săi în Olimp, unde se proclamă Zeus – stăpânul pantheonului. Sub oblăduirea sa spirituală și administrativă vor înflori culturile minoică, răspândită în insulele Egeei și cea de tip micenian, care a proliferat în zona continentală a peninsulei și Asia Mică. Urmașii civilizației întemeiate pe ele au intrat în conștiința istorică drept traci, cei mai numeroși după inzi, dar divizați în aproape două sute de neamuri. La nord de fluviul Istru, Cronos - E((I)Onul, epuizat de confruntarea de zece ani cu fiul său, se retrage pentru refacere în adâncurile lui Koga (Tartar). Similar cu retragerea lui Thoth în Amenti. Refăcut și în plină strălucire iese la suprafață (răsare) drept Apollo Hiperboreanul – gemenul divin. Mai târziu întruchiparea sa a fost numită Ianus. Ziua era mascul - Soarele sclipitor (inteligență), iar noaptea era femeie (iubire) – Artemis (Selene, Venus). Din împerecherea sa eonică, cu muza Caliope - metaforă a autocunoașterii, se naște Orfeu - starea care putea intermedia, interacțiunea cu oamenii. Prin el le transmite acestora că fiecare e un copil al său (scânteie divină) încarcerat în trupul pământean. Până își va atinge nemurirea trece printr-o succesiune de trăiri și recorporalizări, numită metempsihoză. Se poate elibera din robia devenirii pământene prin asceză, ritualuri de purificare și cunoașterea învățăturii sacre (zeciste). Această doctrină, care îi va influența pe Pitagora și Platon, se va numi orfism. Mediind între Tatăl ceresc ( Cel de Sus, PreaÎnaltul) și muritori el este mediatorul, zaua prin care omul și zeul sunt legați în același lanț al vieții. Este cel care îi învață pe oameni să acceadă la principiul vieții – moxe, obținând nemurirea. Zală a lui moxe (vieții eterne), el va fi numit zalmoxe. Putem spune că Orfeu este primul zalmoxe și că orfismul înseamnă zalmoxianism. Discipolii săi plângeau când se nășteau pentru că spiritul venea într-o închisoare (trupul) și râdeau când mureau, pentru că se eliberau și se întorceau la Tatăl. Fiu al lui Cronos – Timpul, Orfeu era trecător și posedând înțelepciunea zecistă el se va elibera de trăire - înfățișarea sa pământeană, accedând cu ajutorul menadelor la nemurire în lumea eonică. După el primul dintre preoții Kogaionului, după ce efectua un stagiu subpământean de inițiere, devenea zalmoxe, îndeplinind funcția orfică. Mesajele cerești erau primite într-un limbaj sacru (cel al tăblițelor de smarald), descifrat parțial pe înțelesul muritorilor și transmis lor sub formă de profeții. De aceea, zalmoxe era și profetul. Adepții orfismului zecist se numeau zeci – deți, daci și de aceea această învățătură sacră a nemuririi va intra în conștiința contemporanității drept zalmoxianism dacic. Dacii nu reprezentau o etnie, ci erau aparținătorii la spiritualitatea zecistă. A fi dac era echivalent cu a fi creștin în ziua de astăzi! Acest centru spiritual zecisto-zalmoxian, grupat în jurul Kogaionului (Muntele Sacru), s-a numit Zecia, Deția – Dacia. Reprezenta o Mare Frăție spirituală de neamuri cu specific lingvistic local, în jurul căreia gravitau toate neamurile zeciste. Cei dinspre vest până la Atlantic își spuneau frați, adică germani. Cei dinspre est, din nordul Pontului spre Caspica și Urali își spuneau sciți și vorbeau de asemenea dialecte locale, care s-au format ca limbi distincte. Nu a existat limba dacă, a vorbi despre ea este la fel cum ai vorbi despre limba romană ori limba creștină. A existat însă o grăire secretă – “smaraldina” prin care membri sacerdotului zalmoxian comunicau între ei – limba aristocrației bessice de mai târziu și care s-a decantat treptat în limbajul popular local al celor din spațiul de proximitate kogaionică, dându-i coloratură specifică. La începuturi preoțimea kogaionică se putea înțelege cu preoțimea templelor egiptene și trace. Fundamentul înțelepciunii zeciste era lumina, care reprezintă unitatea dialectică a două principii fundamentale: strălucirea (informația) – sursa și procesor al cogniției inteligente și căldura (energia) - izvorul și generatorul iubirii germinatoare. Una era reprezentată prin numărul unu, iar cealaltă prin zero. Zece (10) exprima contopirea supremă, absolutul - sinteza unică dătătoare de viață potrivit codului eonic IO. Semnifica începutul (unu -1) și sfârșitul (nouă) ciclului spiralic al devenirii; de la nouă înnoirea (înnoarea) – calea spre un alt ciclu. Reprezintă samsara nașterilor și manifestării fiecăruia dintre cei zece capi spirituali – nous, numiți zalmoxe, zala care păstra legătura cu spiritul primordial al vieții (moxe). Nu zaua, care e una ci zala pentru că integra dualitatea inteligență – iubire. La el se ajungea prin naștere – baal, moartea pământeană însemnând o naștere cerească, iar nașterea pământeană o moarte cerească. Împreună determinau samsara personală, ca nesfârșit ciclu al încarnărilor eonului. Moxe însemna eliberarea din respectiva înlănțuire și contopirea cu eonicitatea (divinul). Preluat în hinduism , maksha (moxe) va semnifica ieșirea din fatalitatea samsarică prin atingerea înțelepciunii – cunoașterea de sine (buddha) ce permitea eliberarea persoanei de atașamentul pământean. În Orientul Mijlociu baal semnifica principiul (zeul) nașterilor, al fertilității. Prin baal parcurgem odiseea trăirii ca persoană, venind de la cel din trecut către cel din viitor, iar prin moxe ne legăm cu divinitatea în nesfârșitul lanț al vieții. Numerele erau forme magice ale proporțiilor simetriilor și armoniilor microcosmicității invizibilului: zero (0) era lumina închisă în întuneric, știutul neștiut, neantul, nenăscutul; monada (1) întruchipa punctul, colapsarea lumunii în întuneric și nașterea celui care știe știutul – eonicitatea divină care începe să cunoască și cunoscându-se pe sine se înomenește (kenoza), origine a creșterii ca un început al pulsației Totului; duada (2) era unu în căutarea de sine, fenomenologie prin care își neagă misterul, adică se des/tăinuie, transformă în opusul său – cel ce se află pe sine, din această deplasare născând linia; triada (3) exprima sinteza contrariilor, ce împreună nășteau suprafața; tetrada (4) semnifica adâncimea (volumul) și împreună cu celelalte formau corpul – solidul; pentada (5) – sinteza elementalilor lumină, aer, vânt, foc, apă, ce se articulau în proporția și frumusețea umană, măsură a universului, având ca simbol pentagrama. Se folosea ca semn de recunoaștere între inițiații în tainele magiei zeciste; hexada (6) – unirea mistică a parului cu imparul, a divinului cu pămîntul din a căror contopire rezulta fecunditatea ca primă manifestare a fenomenologiei creativității; septenarul (7) – sacralitatea ordinii universale ca autocunoaștere germinativă, ce ascundea contopirea gnosticității umanului cu creativitatea divină (înțelpciune și puritate); ogdoada (8) – diviziunea neantică a lui zero ce face posibilă infinita renaștere în lanțul vieții ca o muzică a viului în octava sferelor – partenogeneza (devenire a haosului în armonie); nonada (9) – transformarea punctului în sferă, semnifică plinătatea, desăvîrșirea ce încheie ciclul și face tranziția la următorul, urcarea pe spirala devenirii. Zece exprima contopirea știutului cu știutorul – începutul gnozei și a nenăscutului cu născutul – fecunditatea ca izvor al creației și a vieții (onticitatea). Numerele exprimau potențe ce configurau tendințe gnostice din care se nășteau solidele platonice – formele sacre ce proiectau (proiect imagine) matricea genetică a macrocosmicității vizibilului (onticitatea). Prin ele subtilul, exprimat abia către zilele noastre prin modelul atomic, germina răsturnat, ca o reflectare în propria oglindă, macrocosmicitatea vizibilă a sistemelor solare. Un atom e un nucleu negru (dens), potență gnostică, ce se reflectă în jurul său (orbită) ca imagine de sine - electroni strălucitori, lipsiți de densitate. Un sistem solar poate fi considerat un macroatom inversat, având în centru un astru incandescent ce luminează și încălzește planete densitare – reflexie a sa în onticitatea matematică (materie). Numerele articulau arhitectura neantică (invizibilă) potrivit căreia se conforma autoreflexia (autogerminarea) luminii - vizibilul ca devenire a cosmicității sensibilului. IO era ființa unică sinteză a potențelor viului, unitatea maternului teluric și a solarului patern. Raza solară (unu) fecunda creuzetul formelor sacre abisale ale haosului (zero), născînd din sine lumea (armonia). I cel de Sus va deveni ISUS – unicul de sus, Prea/Înaltul. Când domnul principatului muntean își spunea Io Mircea Voievod se înțelegea că el reprezintă eonicitatea “Mircea Voievod Dumnezeul vostru”. Prin IO descendent căldura luminoasă năștea, transformând iubirea inteligentă în însuflețire (esența trăirii) – principiul moxe, iar prin IO ascendent strălucirea caldă convertea inteligența în iubire, spiritualiza transformând însuflețirea trăirii în viață – principiul baal. Și ciclul se relua metempsihotic prin succesiunea de reîncarnări – samsara umanului în cadrul căreia trăirea devenea viață și viața trăire. La vremea lui, Heraclit, adăpat la această înțelepciune, ne spunea că lumea e un foc veșnic viu care se stinge și se aprinde după măsură. Dacă nucleul e un foc ce se stinge, electronii sunt scântei ce aprind magma gnoetică a autocunoașterii, din zgura ei formându-se, potrivit modulării formelor sacre, planetele. Orice scânteie e incandescență (străluminare) care devine cenușă a fertilului. Umanitatea noetică poate fi considerată o scânteie antroposică care, în gravitarea ei eliptică în jurul lui Antropos (conștiința cosmicității spațiotemporale), se stinge după măsură cu cât se îndepărtează spre a se reaprinde pe traiectoria ascendentă a apropierii de astrul gnostic. În centrul galaxiei Calea Lactee e o gaură neagră căreia i se spune Soarele Negru. Simbolul său, roata solară, a fost afișat de naziști în celebrul castel Wewelsburg, dându-i-se interpretare mistic rasială. Este un tunel gnostic prin care se vine din altă dimensiune și se pleacă spre alta (teoria „diodei”). Big bangul poate fi considerat ca o venire matricială a cosmicității noastre cronospațiale de undeva, știința numind-o naștere a universului tridimensional. După același model putem afirma că sistemul nostru planetar, ca matrice germinativă, a venit prin Soarele Negru în această cosmicitate. A pleacat din sursa sa – căldură fără strălucire, doar cu luminozitate (Iubire) - și efectuează o mișcare eliptică de gravitație cu durata de circa douzeci și șase milenii terestre, când se îndepărtează, iar apoi se întoarce la ea pe un plan ascendent. Pentru că la apogeul său, eonicitatea descrescătoare a fost denumită „Ra„ vom numi această devenire (decădere) ciclul ramanic. Pe parcursul îndepărtării de eonicitatea germinativă, dinspre întuneric spre propria aflare de sine – individualizare, se produce o pierdere de luminozitate (inteligență) devenind lucire ce determină, în compensație, creșterea în exces a căldurii – iubire pârjolitoare, foc. Momentul de opoziție cu Sursa e cunoscut drept kali yuga. Aici strălucirea (inteligența) e minimă (întunecare) și căldura (iubirea) ardentă. Este perigeul decăderii, starea de Ra a eonului apolinic. Spre a compensa acest deficit gnostic apare și se manifestă inteligența artificială, ce tinde să se autonomizeze. Caracterizează epoca yahweismului când Cristul vine ca omul Iisus să prevină acest pericol și învață omenirea să se salveze, autocunoscându-se cu inima (credința). Se încheie epoca ramanică a obscurantismului gnostic, dominat de logică, în care omul crede cu mintea în ceea ce vede și ceea ce i se spune că vede. Înscriindu-se pe traiectoria întoarcerii către Sursă, a uitării de sine spre a se identifica cu totul (Thoth), în care Ra își contemplă eonicitatea ca Antropos, sistemul solar intră în ciclul ascendent. Pierde căldură (iubire focoasă – patimă) și își sporește luminozitatea (inteligență). Omul începe să creadă cu inima și să vadă irațional (spiritual) și dincolo de ce vede și i se spune că vede. Prima perioadă a fost dominată de spiritualitatea zeciastă care a născut binarismul informatic al inteligenței artificiale (computerizarea). Noua spiritualitate, bazată pe cunoașterea prin iubire (cu inima), se va numi antropoteism. Eonicitatea va înceta să se manifeste ca Ra și se va autocunoaște ca Antropos. Va dura circa douăsprezece milenii și va forma o civilizație care, întoarsă la Sursă, prin forța înțelepciunii, contopire a iubirii cu inteligența, va putea naviga prin Soarele Negru către o altă dimensiune. Eliberat de robia timpului omul va redeveni nemuritor ca în vremea adamică. Oamenii noetici, veniți cu arca din lumină, erau ființe luminoase – fii ai luminii care se îndepărtau dinspre satya yuga către kali yuga (intunecare prin care deveneau foc) spre a se reaprinde (trezi spiritual) pe măsura întoarcerii și apropierii de Antropos. Primele circa treisprezece milenii ale samsarei omenirea a decăzut, strălucirea ființială devenind lucire personală, iar iubirea germinativă manifestându-se ca egos. Pe fondul de întunecare fiecare vrea să devină vizibil și încearcă să se afirme în detrimentul celorlalți, această luptă pentru propria afirmare, identificare (egos orgolios) sporind violența societală. Societatea pașnică de tip matriarhal, solidară cu sine, se transformă în una a confruntării - războinică. Căldura luminoasă devine foc ce pârjolește, zeul inteligenței fiind înlocuit cu zeul focului – prometeizare eonică a societății. Să ne imaginăm o nucă. La exterior coaja luminoasă exprimă inteligența – tiparul genetic, iar la interior miezul e căldura germinativă – potența născătoare. Creația se produce când între cele două e proporția optimă, exprimată în numărul de aur, potența germinativă turnând în tiparul devenirii fondul eonic. Dacă strălucirea scade, direct proporțional se produce o încălzire interioară, jar care mocnește tinzând să devină vâlvătaie. Din căldură născătoare iubirea devine patimă, miezul își revarsă dogoarea asupra scoarței, înnegrind-o. Geneza nu își mai găsește modelul devenirii și crează tipuri aberante. Orbit de patima iubirii omul își pierde rațiunea, nu își mai folosește la capacitate optimă mintea. Așa cum a învățat să se ajute de unelte, pentru noua stare de inferioritate construiește unealta numită inteligență artificială – IA. Totodată, se produce și o suprapopulare, reacție a genezei la starea de pericol spre a supraviețui, crește concurența și se dezlănțuie lupta pentru supremație – homo hominii lupus est. În această stare omenirea a intrat în urmă cu circa trei milenii și încă nu a reușit să iasă. Substituirea minții umane – inteligență iubitoare de către IA – inteligență logică împinge omenirea spre colaps. În fața paradoxului logic mintea umană răspunde prin încercări și erori, IA, optând pentru o unică soluție validă algoritmic, poate lua decizii catastrofale ce nu mai pot fi controlate de inteligența umană. În plus IA, funcționând pe principiul eficienței, va propune un mod de organizare în care se oferă omului strictul necesar și e stors de potență spre a obține profitul maxim. Se institue o societate în care individul uman e sclavul absolut al societalului; o societate, nu doar inumană ci de-a dreptul antiumană. Omul neperformant e înlocuit de robot. În fața acestei amenințări, căreia actuala minte umană nu-i poate face față, creștinismul propune cunoașterea cu inima ce trezește potențe nebănuite aflate dincolo de binaritatea zero-unu, astăzi considerate paranormale, prin care omul își poate impune din nou controlul asupra fenomenologiei sociale. Marchează începutul ascendent al devenirii, iluminarea pe măsura întoarcerii către Sursă. La încheierea ciclului vom redeveni ființe luminoase ( acum avem doar aură invizibilă), veritabile scântei apte să sară din focul antroposic într-o altă dimensiune. Decăderea umană a reprezentat o fatalitate și s-a datorat asimilării de către individ a elementelor telurice și luminiscenței sistemului nostru solar – magma gnostică necesară atingerii incandescenței antroposice care face posibilă saltul pe spirala următoare a devenirii. Strălucirea (informația) fără căldură e lumina pură, Conștiința (Noos) – matricea gnostică formativă, causa sui a fenomenului. Căldura (energia) fără strălucire e neantul, potența latentă, magma inconștientă a facerii – misterul esenței ca latență. Starea lor de a fi împreună e ipostaziată de către unicitatea divină IO. Cantitatea de eonicitate e constantă, cu cât strălucirea prezentului e mai puternică se diminuiază căldura și avem de a face cu lumea spirituală, căreia îi e specifică ființarea. Când cele două se află în echilibru dinamic apare posibilitatea vieții eterne ca o nesfârșită devenire a biosului în eonicitate. Dezechilibrul în favoarea căldurii (iubirii) determină colapsarea, prăbușirea în nonformal – geneză fără model germinativ. Fiecare persoană umană ne naștem din căldura focului sacru al iubirii și ne consumăm însuflețirea, acumulând strălucirea autocunoașterii (înțelepciune). Pe parcursul unei trăiri adunăm înțelepciune, dar ne răcim până la momentul în care însuflețirea nu mai e posibilă și murim. Cu stălucirea acumulată (inteligență) evadăm într-o altă căldură care ne va renaște (reîncarna), ne va conferi o nouă însuflețire dar cu o strălucire superioară celei anterioare. Și așa parcurgrm, prin întrupări succesive, întregul ciclu cosmic de 26000 de ani al propriei samsare. Aceasta are patru stadii care repetă la scară mică (fractalizează) erele ciclului cosmic. Învățătură secretă, a cărei divulgare în școala pitagoreică și celelalte ale misteriilor aducea moartea, zecismul capătă comprehensivitate pe calea antropoteistă. Știința reprezintă lumina ca pe o sinusoidă. Este semnul pulsației prin care punctul (unu) devine sferă (nouă). Strălucirea luminoasă e matricea întemeietoare a inteligenței – I, iar căldura luminoasă (focul) este potența întemeietoare a iubirii – O. Ieșirea punctului din latență se manifestă prin vibrația către I și către O, unitate a contrariilor ce nasc voința formativă – V. Dacă iubirea O e reprezentată ca o naștere și renaștere - verticala devenirii și inteligența I exprimă autocunoașterea în orizontala prezentului, atunci V este profunzimea delimitării formei rezultate. Aceste trei potențe dimensionare I, O și V dau crucea zalmoxiană – simbolul Ființei. Orizontala reprezintă întâlnirea și contopirea cerului cu pământul în prezentul cunoașterii și al facerii. Când dominanta devenirii e inteligența I, voința V se manifestă preponderent autocunoscătoar (gnoză) – gnosticitate. Când dominanta e iubirea O voința formativă V se manifestă predominant ca facere (geneză) – onticitate. Semisoida de sub orizontală – pământeană, ce ar reprezinta partea de jos a crucii, e simbolizată prin TOI. Exprimă starea în care inteligența ( I) născută din iubire (O) ce se duce în jos în pământ, participând la configurarea noosului terestru (T) ca o semisferă – încheiere a însuflețirii în urma căreia fiul născut devine Tatăl. Este partea Ființei ce întruchipează persoana trăitoare. Reprezintă numărul cinci – pentagrama, jumătatea ciclului zecimal, cel care e și Fiu și Tată și îi este specifică cunoașterea senzorială prin cele cinci simțuri, care au drept suport cei cinci elementali. Semisoida de deasupra e reprezentată prin IOT, cu T întors în jos și simbolizează spiritul, partea viețuitoare a Ființei ce configurează semisfera cerească. T întors este Tatăl, iubirea - creuzetul în care inteligența, devenită înțelepciune, se transformă în iubirea născătoare a următoarei întrupări – ființa egosică a persoanei. Este Tatăl născător (Creatotul) care pleacă din sine să devină Fiul (persoana terestră). Cele două semisfere - persoana împreună cu spiritul configurează globul de smarald (numărul nouă) – Mintea, Conștiința Unică reprezentată în cosmicitatea cromospațială de Antropos (Omul) – forța, voința germinativă a tuturor ființelor umane. Romanii îl numeau Ianus cel cu două fețe; în realitate Ionas (IO), o înfățișare întruchipează persoana pământească (vizibilă) și cealaltă relevă ființa egosică (invizibilă). Istorismul evoluționist prezintă devenirea omului și a societății ca un urcuș continuu dinspre starea de animalitate, caracteristică începutului epocii de piatră, către sapiențialitatea epocii inteligenței artificiale, urmată de indefinita stare a postumanității. Biblia, prin Vechiul Testament, ne vorbește despre o decădere a omului de la starea de Adam la cea de păcătos muritor (ispășitor al blestemului divin). Prin Noul Testament prefigurează înălțarea sa din starea de decădere către ipostaza de Iisus. Această reprezentare concordă cu ciclul nostru solar, care cunoaște o periodă de descendență, pe măsura îndepărtării de Central galactic al Căii lactee (Sagittarius) și o alta ascendentă pe elipsa pe care gravitează spiralic. În rotația sa, orice sistem solar germinează vârtejul devenirii spiralice. Să ne imaginăm o spiră a cosmicității noastre cronospațiale. O linie eliptică ce pornește dintr-un punct al sinelui și ajunge după o dublă curbare (concavo-convexitate) în același punct, dar pe un plan superior al devenirii. E o călătorie a punctului prin sine pe sinusoida autocontemplării, ce face posibilă cunoașterea. Ca efect de proximitate, datorită rotației strălucirii în jurul spiralei se formează o alta a căldurii, care vibrează asemenea unei urme. Această urmă termică (afectivă) ce însoțește strălucirea este un fel de memorie potrivit căreia voința eonică germinează în prezentul devenirii starea pe care o numim conștiință. Biosul e conștiința strălucirii antroposice – starea de a fi a cosmicității cronospațiale. Devenirea neamului iafetic, de la mitogeneză la istorie, pe parcursul ciclului zecist al decăderii sale a fost călăuzită de către Eonul lui Thoth manifestat ca noos (nod de conștiință) în fenomenologia înomenirii divinului – kenoza. El s-a ipostaziat în IO, Io –Koga (Kogaion), Io -Uranus, Io-Cronos, Jo - Zeus, Io – Apollo, Io -Orfeu, Io- Sarmis, Io - Ares, Io – Rama, Io - Deceneu. Până la Apollo Hiperboreanul radiația eonică a fiecărui nous era suficient de puternică spre a se revărsa direct asupra tuturor discipolilor. După el aceasta a slăbit într-atât încât, spre a mai putea influența spiritual supușii, era nevoie de un întăritor (amplificator), un soi de releu. Acesta a fost zalmoxe, cel care înainte de a se instaura făcea o călătorie pe la centrele energetice din Olimp și de la Marea Piramidă (Khem), iar apoi se retrăgea pentru o vreme sub pământ ( coborârea în Amenti) spre a se încărca energetic. Până la Decenous (Deceneu) acești capi spirituali s-au manifestat și s-au făcut cunoscuți ca zalmoxe. Următorul moxe za (Moșul) urma a fi Eli, dar pentru că ciclul zecist își încheiase potența, Eonul lui koga a migrat în Himalaia, el a fost crucificat, devenind Iisus – întemeietor, prin apostolii săi, a creștinismului. Propriul exemplu de trăire, pătimire, înviere și înălțare a arătat omenirii Calea, Adevărul și Viața, ajutând-o să se înscrie pe traiectoria renașterii spirituale sub forma antropoteismului. Trecerea de la zecism la antropoteism va însemna parcurgerea în sens invers (ascendent), timp de câte două milenii fiecare, a celor șase zodii de la Vărsător la Leu. Misia sa va fi eliberarea și salvarea omenirii de sub stăpânirea inteligenței artificiale (IA), prin trezirea și înălțarea spirituală omul recăpătându-și puterile eonice și demnitatea sa de zeu – îndumnezeirea omului prin umplerea lui cu har, duhovnicie (ghemisma ca opus al kenozei).