Nebun de dor...

Absolut întâmplător, mai deunazi, am întâlnit un fost coleg de pe vremea când buchiseam împreună meseria armelor într-un liceu militar. Îl știam cam sărit, lua și medicamente săracul de când cu împușcarea ceaușeștilor. Era comandant în cazarma unde s-a petrecut întâmplarea. Abia ne-am îmbrățișat, că m-a și luat la rost. „Ce faci, măi Mitică, ai înebunit acum la bătrânețe, te-ai făcut scriitor? Te citim și eu și nevastă-mea pe un site și nu ne vine să credem că ești tu. Noroc cu poza aia mai de demult! Măcar de-ai scrie bine, da’ nu-înțelegem aproape nimic.” Deși, mă credeam un tip spontan, abia am reușit o bâiguială că mi-a tăiat-o scurt. M-a întrebat, tranșant, câți bani fac din afacerea asta. Când i-am spus că, de fapt, pierd s-a revoltat de-a dreptul. „Bă, tu chiar te-ai prostit? Păi, știu atâția care s-au făcut oameni – vile, mașini, conturi și plimbări în străinătate. Și erau proști, nu ca tine! Se vând pe bani grei, mă, prin Afganistan și pe unde mai e piață. Unii s-au externalizat, au emigrat și fac „diplomație” militară pe afară. Alții s-au pus în slujba celor mari, au posturi grase ori fac comerț cu arme, informații, dar mai ales cu influență.” Degeaba încercam să însăilez niște răspunsuri, se vedea că-i nevorbit, logoreea lui, extrem de abundentă, nu mi-a permis. Mă gândesc acum la chestia asta cu scriitura. Și chiar încep să-i dau, un pic, dreptate. Între atâția farisei, înnebuniți după putere și averi, ce își declamă, fățarnic doar ca să își audă, gălăgioasa retorică parlamentară ori de stradă, truditorii ăștia în ale scrisului chiar sunt niște nebuni. Niște nebuni adevărați, sfioși, inofensivi. Da, da niște nebuni de dorul limbii lor! Care își urlă revolta, își plâng durerea ori își sfințesc iubirea într-o retorică tăcută, în singurătate, pe o coală de hârtie. Dacă și eu voi fi făcând parte dintre ei, încep să mă simt mai bine. Și dacă mă mai gândesc, eu sunt de două ori nebun. De dorul limbii și de dorul țării, de care m-am legat nu doar prin ombilicul etnic, ci și prin jurământ!