Dumitru Miron

Mă urmăreşte cineva, şi-l las să vină, Căci simt suflarea ce îmi e străină. În calea mea-ntunericul se-nchină, Iar luna mă

Poetul supărat, încărunțit şi trist Trecea tăcul prin parcul bătrîneții. Cu zîmbet scurt, dar totuşi pesimist, El tulbură iar roua

E linişte! Afară plouă-ncet Cu stropi tăcuți, pasivi şi parc-absenți; Şi picurînd, vărsați de-nchisul cer Păreau atît de falnici şi

Cîtă tandrețe într-un strop de ploaie, Cîtă lumină-n cer, şi cît de sus E soarele, ce nori are ca straie, De multe ori iubire v-a adus. Cît de senin

Sunt suflet, apă şi țărînă, Şi pot iubi! Sunt viața ce o țin de mînă, Şi pot muri! Sunt totul pentru ceilalți, Şi ceilalți îmi sunt

Ce vreți acum? Ah,să iubesc? Să nu trăiesc? Să fiu nebun? Să ştiu că sunt?

Aş vrea să mă înalț spre cer, Să zbor, să uit, să-mi amintesc, De tot ce cred, de tot ce sper, De tot ce-nseamnă pămîntesc. Aş vrea

Toți cei din jur se plîng mereu De viață grea şi sărăcie, Că-n viață este foarte greu Să-ți faci averi şi bogăție. E greu să poți fi

Trăiesc în lumea inventată Pe care singur mi-o creez, Şi nu aş vrea ca niciodată Să simt nevoia să optez, Între o lume ideală, Creeat-aici,

Murim, în goana după viață, Şi căutăm o dimineață Ce seara ne părea etern, Şi nu mai sper! Murim, în goana după

Cerul e sus. Eu sunt jos... Incă jos. De ce nu pot zbura? Dacă aș putea să zbor, Aș scrie astfel: Cerul e sus. Eu sunt mult mai sus decît el... Am o dorință, Dar nu o voi realiza

Era iubire, dar acum ce-a fost Ne pare-amăgitor și prea străin; Acum o lacrimă nu are nici un rost, Iar sufletu-i sălbatic și hain! Cînd te-am văzut, în ochii tăi, iubito Eu am zărit un

M-am săturat! Sunt rob al timpului, Și multe-am îndurat! M-am săturat Să fiu neînțeles și criticat, Să fiu primit, apoi, cu ciudă, alungat! M-am săturat! Vreau să trăiesc, Să fiu aici, Cu

Ce-i trebuie unui poet? Rimă? Nu... Poetul necesită doar o crimă Cu suflet de om. Un destin fărîmițat De soartă. O dragoste moartă, Sau o ură vie Față de trecut. Tot ce-a avut, A redat

Cu ce e vinovată iubirea? Nu știu, dar o disprețuiesc – Mi-a adus doar suferință. Dar mai respir cu amintirea Și cu senzația că iubesc, Și mă îndrept spre neființă. Cu ce ești vinovată

Nu știu unde ești... Mi-ai spus că pleci în trecut. Nu e corect. Zadarnic privești La cerul cu nori așternut – El e inert. Nu știu ce mai faci... Mi-ai spus doar că exiști În prezent. De

Odaia mea E ca întotdeauna plină De singurătate. Cetatea mea se fărîmă Sub un val de lumină. Iar raze uitate de luna bătrînă Se oglindesc în geam. Speranțe nu am, Căci știu că viața trece

Un suflet nins, acoperit de noapte, Mai rătăceşte prin a sorții dar, Şi vîntul pînă-n inimă-i răzbate, Şi-n ochii dulci – o clipă de

E ușor să te ascunzi După gîndul Că ești încă un nimeni… E ușor să acuzi Trecutul Cînd viitorul te amenință… E ușor să auzi Tăcerea Cînd toți în jur strigă! Da, e ușor… Dar gîndul

Mă urmărește cineva, și-l las să vină, Căci simt suflarea ce îmi e străină. În calea mea-ntunericul se-nchină, Iar luna mă veghează cu lumină... În noaptea neagră calc, tot mai

Mă simt penibil căci am de ales Să fiu sau să par stafie reală, Și tot se rezumă la starea de stres, Doar inima știe că nu-i ideală. Mă simt penibil căci nu pot să știu Ce va urma în clipa