Poezie
Povești nocturne
1 min lectură·
Mediu
Mă urmărește cineva, și-l las să vină,
Căci simt suflarea ce îmi e străină.
În calea mea-ntunericul se-nchină,
Iar luna mă veghează cu lumină...
În noaptea neagră calc, tot mai departe,
Privesc spre cer înalt, și ca-ntr-o carte,
Eu văd înțelepciune, și vreau s-o înțeleg,
Și dintre mii de stele, eu una am s-aleg.
Eu știu ce-nseamnă viața, cu moartea ei cu tot,
Cu ură și iubire, și-n rest, nu am ce spune.
Cînd strig la cerul mare: „O, Doamne, nu mai pot!”
Doar sufletul începe căldură să adune.
Înșir pe foaie viața, ce simplu, nu-i așa?
Îmi pare că iubesc, sau poate sunt iluzii,
Și zbor spre luna care de cer se răstignea,
Și stelele-mi formează mesaje și aluzii.
Dar stelele-s deșarte, bucăți din carul mare,
Pe cînd frumoasa lună, atît de înțeleaptă,
Și-acum, privește-n jur, o, tainică splendoare!
Căci ochii ți-s lumină, iar visu-ți e o șoaptă.
Te-admir cu „AH” în suflet, a cerului stăpînă,
O, tu, măreață lună, ce noaptea o veghezi,
Cu slăbiciune-n suflet și cu putere-n mînă,
Zeița etern-a nocturnilor străzi!
002.125
0