Dumitru Mălin

Se-nsoară norul, se mărită ploaia, Zăpada-i undeva-ntr-un vis promis De-ntrebi de ce-ți răspunde doar de aia Și-apoi se-ntoarce-n searbăd și plictis. Pe dinafara dinăuntrul vieții Plâng frunze

Aseară a fost chef cu foc înalt Și cu ceaun înconjurat de oaste Cât să uităm de drumul celălalt Pe care vin înfrângerile noastre Cât să uităm că dincolo de brazi Și de mândria munților cu

mi-ar trebui o zi deosebit de rece și de uscată o zi învelită în năframă neagră precum o femeie venind de la o înmormântare mi-ar fi necesară o asemenea zi spre a mă putea retrage-n coliba-mi de

ceață-n septembrie - o liniște groasă și albă împotmolește surd zarea frunzele grele se rup se desprind precum nasturii putrezi la strâmta-mi cămașă azi voi privi mai atent peste câmp să

Cu ploile și frigul s-a oprit E iarăși un octombrie cuminte Deși doar ieri prin negrul răsărit Părea că-și rupe hainele prea strâmte Părea că-și are chinul refăcut În ochii-mi strâmți și grei

Așa m-am amăgit de când mă știu Că-s bun și că-s frumos și că nu-mi pasă De nici un prea devreme-ori pre târziu Că m-a născut o mamă norocoasă Copil furam înaltul de pe munți Și-l ascundeam

Nu tristețe, nici regret După zilele pierdute Numai să-mi încapă-n piept Altele cu cer umplute Nu mânie pe amurg Cum mi-era acum o vară Cât speranțele tot curg Și-n această

Tivit cu umbre negre peste frunte Orbit privește soarele din nori Cum frunzele copacilor cărunte Se cern peste-obosiții trecători Și, doamne, numai ieri, cu ce beție Ne-ntâmpina seninul peste

Trăiesc, mi-e caldă mâna și fruntea, gândul tot Vă pot privi cu ochii și să vă strig mai pot Atunci de ce tot treceți nepăsători și surzi Iubire, tu, plecato, demult nu mai auzi De ce tot

Pe boltă norii pleoape mari deschid Dulăul iernii pașii reci ți-i latră Tu ieși din somn ca dintr-un negru zid Pășind prin zi cu tălpile de piatră. Nici albul proaspăt până sus la cer Nu-l

iarnă afară rece ca sângele șarpelui negru încuie ușa pe dinăuntru privește oglinda ca pe o soră îmbătrânită du-ți mâna prin părul încărunțit gândește-te câtă sănătate încă mai ai câtă

Colindând la casa goală Vânăt frig. Gând înghețat Stăruie din prag o boală-i Tot aici. N-a mai plecat. Sub icoană patul rece Doarme singur gol pustiu Urcă nodu-n gât să-nece Fir de

mâhnitul nor iar nimerește prin dimineața din geam prin ușa mea spartă peste cearceaful putred de atâtea vise sub o recoltă groasă de triluri și omul cu inima ciur când trec tristețile

De vorbă iar cu nucul gol Adăpostit acolo-n nori și-n ploaie În vântul ce-l străbate fără-ocol Și-n neagra înserărilor odaie Bătrâne nuc din coastă de la noi De ce ți-e gândul tot la

O, anul de răscruci 89 Într-un cămin de țară cultural Când tu mi-ai rupt singurătatea-n două Pornind-o când la vale când la deal Din scena-ngustă și înfrigurată Actriță amatoare cu

azi dimineață soarele rece de martie mușca-orizontul mușca dealuri și nori și aerul strâmb dinspre răsărit o pasăre roșie cu aripile zdrobite agoniza-n depărtarea uscată și strangula cu

Încărunțită iarăşi umbra ta Lângă pârâul orelor înguste Unde-ai mai sta sau poate n-ai mai sta Că vine toamna-n grabă să te guste. Fățarnic soare mângâind obrazul Bătrânei frunze foşitoare-a

lăcuit cu aur chipul iubitei frunte senină ochi primitori zâmbetul - mesaj folositor mă tem să-l deschid și se-ntunecă credeți-mă existența noastră e doar întâmplare buzunarul ni-l cântărim

tânăr fiind nu mi-a fost teamă de fructele grele care cad pe jos de merele ce nu se mai coc de grădinile biruite de fumuri nici acum când frumusețea-mi umilește cărările când dragostea-și

Þi-a orbit fereastra ceața Unde-i lumea, unde-i viața Ochii-ți caut-o făclie Noaptea altora s-o-mbie Ce copaci și ce-aiurare Tu mai ești sau ți se pare Umed, umed, rece rău Unde-i ce-a fost

Câți ani aveai? Spre patruzeci oricum, Dar încă viața-n față ca o ploaie, Ori mai degrabă ca un nor de fum Pe care vântu-l sfâșie și-l taie. De-abia-ncepuseși să cobori din munți Să-nveți

O toamnă lungă cum demult n-a fost Când soarele, ca-n vis, nu se mai stinge Doar eu încărunțit și fără rost Dar înc-adolescent cu doru-n sânge Adolescent bătrân purtând la sân Atâtea

Grijă n-ai, dar grijă ai Strugure-nvechit în toamnă Căci grădinile din rai Nu-nspre tine se răstoarnă Nu vezi teascul pregătit Să te sfarme, să te strângă Că-ndelung te-ai aurit Doar spre

Te-am coborât din prun, erai copilă, Cămașă albă, fină ca de crin, Mi-era un fel de drag și-un fel de milă Că n-aveam împreună vreun destin. Dar după ani când viața mea ciudată Ne-a reîntâlnit