Încăperea cu beculețe gri stă sprijinită ca un animal de curse în privirile lui.
Își spune cuvinte în zornăit de chei, de uși și de butoane.
Starea lui sufletească e o
Tăcerea îi îndoaie genunchii la piept, iar pieptul lui e un câine mut.
Dimineața se trezește că bărbierește un străin în oglindă își inchide ochii și pleacă.
Plecarea e doar o curvă
Sporadice fragmentele de sare
Aidoma sforilor ce împletesc pământul,
Cu mingi ce înoată în marea întreagă.
Cutiile deschise în dulcele miros
Cămila trece prin urmele grele
De nisip ascuns,
E atât de mult frig
Și-atâta ceață
Prin găuri curg
Cascade de achi sparți
Nimic nu mai e alb
Precum calea lactee
Decât privită
Prin găurile celorlalți
La umbra ei
Toți câinii se adună
În
Închise-n orizonturi
Privirile se sparg
În necuprinderea orbitei
Descrisă fără umbră de cristal.
Bolnavii copți cerșesc puroi
Sub ei pământul, fermentația de noroi
Din el ies păsări cu zborul
Craniile au început să cânte la pian
Sub ele parchetul, pereții se prăbușesc
Li s-a cerut lumină,
Iar ele au scos pământul
Din crustacee și din pești.
Maritim teribilul antartic
În atmosferă,
În jurul căii lactee
Arhangheli de nisip
Își curăță puroaiele în vânt.
E atmosfera asta împuțită
Monoxidele ne zboară prin plămâni
În jurul lacului doar
Corul avortonilor mai cântă
Pe cer
Libertatea stă pironită în zare
Cadavrele atinse de rătăcirea greață
Se varsă-n fluvii
Cu apa lor învolburată.
Orbiți cuvântul cu șoapte sparte
Uimiți privesc cuprinderea e goala
De gesturi,
Pe suprafața lacului
Doar bufnițele zboară
Și demonii din sufletul unui cruciat.
Cerul își ninge cutremurul
Pornit-a necuprinsul
Atavicul antartic
Să zgârie fragmentele de sare
În jur zbor
Lupii se adună în calea oricărui
Ascunși ca viermii temuți ies de sub coaste.
Strigătele dau sens tăcerii
Lumina apusă se pierde în tremur
De sub rădăcini ies molii; eternitatea
Se coase-ntre
Tăcerea se ascunde sub pașii grei de morți
Săgețile se înfig în piept și cad
Balaurii treziți din somnul lor de veci
Se-nchid în solzi
Afară totul gri.
Copiii de părinți ca niște ghiare
Nimicul nu se mai scurge
Se facea așchii sau silabe
Ca pletele de fete ce le aduni din vânt
Când tancuri trec și avioane
Și nu rămân în urmă
Decât nespălatele,
Nemaivăzutele fețe de om
Cu
Adesea parc-ar ieși copii,
Cu noaptea ce se joacă prin capetele lor
Balaurii nu le dau pace
Prin uși, prin case, prin pașii din pridvor.
Călcați copiii si greutatea mersului!
Năucitor ecou, să
Admir rahitica idee într-o lumină pală,
Ascunsă printre sfeșnice; gândacii nu mai dorm
Se suie pe ferestre privirile lor cuprind
Un paradis… e descompus.
La mine în ureche se-mpreunează
Stăteau în vârful unei dune
doar cei ce nu fuseseră uciși
de drumul lung, pribeag nisip
și călător la fel ca vântul…
pe pleoape ce-n gând se depășesc.
Ei se-aruncau vrăjiți în jos
cu
Pietrele făceau scântei,
Era momentul când
Destinul plictisit de existența nesfârșitei inerții
Își modifica cursul.
Aerul era încă rece,
Mincinos în lumina tainică alb-negru.
Nu se anunțau