dumitru florian-augustin

Sporadice fragmentele de sare Aidoma sforilor ce împletesc pământul, Cu mingi ce înoată în marea întreagă. Cutiile deschise în dulcele miros Cămila trece prin urmele grele De nisip ascuns,

E atât de mult frig Și-atâta ceață Prin găuri curg Cascade de achi sparți Nimic nu mai e alb Precum calea lactee Decât privită Prin găurile celorlalți La umbra ei Toți câinii se adună În

Închise-n orizonturi Privirile se sparg În necuprinderea orbitei Descrisă fără umbră de cristal. Bolnavii copți cerșesc puroi Sub ei pământul, fermentația de noroi Din el ies păsări cu zborul

Craniile au început să cânte la pian Sub ele parchetul, pereții se prăbușesc Li s-a cerut lumină, Iar ele au scos pământul Din crustacee și din pești. Maritim teribilul antartic În atmosferă,

În jurul căii lactee Arhangheli de nisip Își curăță puroaiele în vânt. E atmosfera asta împuțită Monoxidele ne zboară prin plămâni În jurul lacului doar Corul avortonilor mai cântă Pe cer

Libertatea stă pironită în zare Cadavrele atinse de rătăcirea greață Se varsă-n fluvii Cu apa lor învolburată. Orbiți cuvântul cu șoapte sparte Uimiți privesc cuprinderea e goala De gesturi,

Pe suprafața lacului Doar bufnițele zboară Și demonii din sufletul unui cruciat. Cerul își ninge cutremurul Pornit-a necuprinsul Atavicul antartic Să zgârie fragmentele de sare În jur zbor

Lupii se adună în calea oricărui Ascunși ca viermii temuți ies de sub coaste. Strigătele dau sens tăcerii Lumina apusă se pierde în tremur De sub rădăcini ies molii; eternitatea Se coase-ntre

Tăcerea se ascunde sub pașii grei de morți Săgețile se înfig în piept și cad Balaurii treziți din somnul lor de veci Se-nchid în solzi Afară totul gri. Copiii de părinți ca niște ghiare

Nimicul nu se mai scurge Se facea așchii sau silabe Ca pletele de fete ce le aduni din vânt Când tancuri trec și avioane Și nu rămân în urmă Decât nespălatele, Nemaivăzutele fețe de om Cu

Admir rahitica idee într-o lumină pală, Ascunsă printre sfeșnice; gândacii nu mai dorm Se suie pe ferestre privirile lor cuprind Un paradis… e descompus. La mine în ureche se-mpreunează

Stăteau în vârful unei dune doar cei ce nu fuseseră uciși de drumul lung, pribeag nisip și călător la fel ca vântul… pe pleoape ce-n gând se depășesc. Ei se-aruncau vrăjiți în jos cu