Poezie
Fără titlu
1 min lectură·
Mediu
Stăteau în vârful unei dune
doar cei ce nu fuseseră uciși
de drumul lung, pribeag nisip
și călător la fel ca vântul…
pe pleoape ce-n gând se depășesc.
Ei se-aruncau vrăjiți în jos
cu noaptea-n ceafă, adâncul visător
și-ncremeniți numai de gânduri
eternul fascinantul dor.
Îi mistuia mereu prezenta
și nesfârșita fugă aspră
din peștera profundul cer
în jurul lor zburând acide
stelare alizee de idei.
Din loc în loc apusul soare
își lumina perfect uitarea
doar prin nisip eterna vertebrare,
și cuvintele nespusele-ntre ei.
001928
0