Confesiune

Nu-mi place toamna Chiar dacă am început să semăn tot mai mult cu ea. Mă pierde printre culori ca într-un deșert, Vântul mi-amestecă gândurile și așa de-a valma, Mai e și ploaia care nu face decât să m-arunce Într-un labirint imposibil de parcurs. Astăzi, nici vara n-o mai recunosc Și ea și primăvara parcă tot toamnă-au fost, Curg toate, așa cum este dat Și mie-mi rămâne dorul, Doamne cât dor pentru demult! Plâng, Făceam asta, atunci era altfel, Lacrimile acum vin cu durere și teamă, Cu neputință... Asemănarea cu toamna mă chinuie, Vreau să uit, dar mă gândesc că mâine Vine și iarna, Oare? Să vina măcar trasă de sănii cu cai albi și clopoței. Întreabă timpul, Trecut-am în zadar? Am dat importanță fiecărei clipe Nu am lăsat-o să treacă doar și, Mă închipui Bunicuță cu mulți nepoței în jurul mesei rotunde Cu scaune mici, așa cum eu aveam cândva. Va fi frumos... Bucuriile vor curge pentru toate câte s-au scurs Și-au îmbătrânit sufletul, Toate rănile vor dispărea prin râsul de copil, Au mai rămas Și multe rădăcini verzi în cenușă. Mă întreabă timpul De ce ai permis ca sufletul să îmbătrânească? Orice tristețe trebuie privită ca și gustul plantelor tămăduitoare Amare, acre, sărate... Nu tot ceea ce este dulce este și bun! Așa este Nu am știu însă cum să transform tristețile în pașii tot înainte Sau poate chiar asta am făcut! Călirea a fost dură Doar astfel astăzi sunt omul pe care te poți bizui. Mai sunt și altele, Și nu mă laud Vreau să las celor din jur descoperirea părții înțelepte din ceea ce sunt. Și eu Caut să învăț de la cei din trenul vieții mele Nimic nu-i întâmplător.