ieri când îți desenam arabescuri
în jurul buricului
și-ți scriam criptograme alunecând
pe coapsele-ți albe m-ai răstignit
ca pe-un Isus ce-a uitat să moară
cambrată pe cearceafuri căzânde
azi am pierdut cuvinte
în vreme ce escaladam mandhale către suflet
n-ar fi nimic dacă am ști a ne iubi doar prin atingeri
și lacrimi
spune-mi
cum ar fi dacă am învăța să ne citim durerea în
se făcea că eram într-un tren în delir
nu știu de unde și încotro
scufund un tunel nesfârșit
sau poate tuneluri
cadre alb-negru
în lumina zgârcită de tarkovski
și rece ca iarna rusească
ochii
Gândesc prea mult sau poate prea puțin
seduc extreme, frâng nuanțe
de eram pânză
stingeam albul în negru
de mă numeam Isis
mușcam sau lingeam
sunt femeie.
Îmi port trecutul lipit
de
Nu-mi spune, știu
m-am înecat în griul tău
mai adânc decât ura
de unde atâta deșertăciune?
E praf
mi-a pătruns în gură și ochi
are gust de lacrimi vechi
mâncate de molii
nu e nici o
Am un vis unguresc,
e-un înveliș de cuvinte
nu le pricep dansul sacadat
dar ele se năpustesc asupră-mi
ca un duș rece peste o minte mahmură
Mijesc un ochi, urmat de-al doilea
mă-ncrunt în
străin metalic
negru subconștient
tălpi goale dezmierdând durere
era apă-n juru-i și foc
o Ea dezlănțuită și-un El mereu absent
un rău bătrân de piele
adânc
aprinde
stinge
DI