Dragoș Vișan

Vă rog să mă scuzați. Poate că e vorba de alegerea unui psudonim feminin. Dacă Zina Lupulescu ar fi femeie, atunci și-ar alege chiar mâine ca nume de familie ori pseudonim literar Lupoaie. "Lupescu" a fost luat de o Elena, consoartă a lui Carol al II-lea, "Duduia". Nu mai spun de ce Lupulescu n-ar fi de recomandat ca nume real ori pseudonim în reviste, pe-o carte.
Mi-e "simpatică" doamna Zina, cum vorbește, respectuos.
Există o doamnă poetă Zina, pe Facebook. Dar sigur nu este ea. Or exista și altele. E totuși o alegere neinspirată "Lupulescu" pentru Poezie.ro. Există în volumele "Pagini aurii" vreun Lupulescu?

Să știi că nu mai sunt acum deloc tezist, fixist, tâmpitul tâmpiților ce se lua și după Reche, ori după Ureche. Să mă ierți te rog. Mi-au izbucnit rânduri de lacrimi pentru că m-ai putut ierta. Eram odată un torționar de idei. Cu timpul am priceput că poezia, proza sunt niște tărâmuri în care fiecare e liber să fantazeze, să recompună realitatea din frumuseți și urâciunea evenimentelor sale ori generale. Eram prin 2010-2012 totuși un tocilar și un agiamiu. Am avut crize de lehamite când s-a închis Ro.Literatura, când am fost dat afară de pe FDL.ro.

Fiecare își caută dragostea, liniștea, cunoașterea dincolo de lumea aceasta vizibilă după cum crede, exact cum scrii și tu în numeroase texte.

Mulțumesc, Silviu, pentru atentul tău comentariu, fie că ți-a plăcut, fie pentru că doar ai rezonat în 2011, bănuiesc, cu o serie de idei și sentimente transmise, de-ale mele! Scuze că nu ți-am răspuns. Aveam atunci o fiică de jumătate de an doar, mult serviciu, cursuri pentru (de)formare profesională și n-am avut chiar deloc timp.

Văd că acest poem mai are și-n prezent un calcan de rezistență și-n prezent. Unele din constatările mele de atunci sunt valabile / vizibile astăzi.

Și eu remarc în acest poem contemplarea trupului de către un eu liric foarte lucid: "Da, exact așa doresc să trăiesc pe această lume, să-mi privesc iubita zâmbind în somn".
Îmi cer iertare pentru toate neplăcerile create ție, prin comentarii dure altădată. Am greșit.Ești un mare poet contemporan și un suflet mare, Leonard Ancuța!Ca Irinel Georgescu am fost sincer în toate comentariile lăsate la textele tale.Eu nu pot fi poet și duc o existență retrasă de lumea literară.

Am aflat și metafora împărtășirii cu var a pomilor. Și Țepușele folosite ca araci. Și pe Woodpecker-a lui Disney. Apoi, într-o conversație amicală, epistolară, anumite mistere. Interesantă priveliștea pășunii virtuale și completarea plaiului cu măgarul, câinele și berbecul sfânt. Nu mai contează dacă păstorașii erau aproape iluzorici, precum cel din Monastirea Argeșului, un fel de spirit al locului, de spiriduș. Strofa gastronomică a usturoiului și a ciorbei se termină ironic, foarte caustic.
Finalul e deosebit, îmi place foarte mult ultima strofă a modalității arderii.

Ai realizat ireproșabil un triptic eseistic, și totodată cu valențe monografice, despre trei mari reprezentanți ai balcanismului estetic teoretizat de Mircea Muthu.
Văd că ai afinități și cu G. Călinescu. Ține-o tot așa!

Hăituiți de mulți gonaci
Și pe la noi prin țară,
Au rămas din iepurași
Doar reclame de fațadă.

Foarte captivant eseul. M-ar interesa și pe mine metodele euristice din clasele mici. Două, trei, mai comice.
A propos, noua lege a învățământului, discutată prin unități școlare este de-o copilărie și mai mare decât cea a simbolului pascal cu iepurașul! Și despre ea trebuie să scriem un eseu sau o epigramă.

Preșcolarii de cinci ani
Țopăie prin jur ca țapii,
Iară cei puțin mai mari
Scot urlet ca satrapii!

Da, profesoarele de clase mici vor trebui să-și astupe mai întâi urechile, să se înarmeze cu răbdare, să facă treaba educatoarelor, să se coboare la nivelul animalelor neastâmpărate, în loc să-și facă meseria ca mai înainte.

Apoi elevilor de-a noua o să le crască barba în gimnazii. Iar la țară scopul e să fie lăsați la vatră după 9 (nu 10) clase obligatorii. Să stea la coada vacii pentru guvernul Boc 3, (1)4 la pătrat (pi,pi).

Vă mulțumesc foarte mult pentru aceste informații date cu atâta finețe și rigoare de cercetător. De ce nu faceți și domnia voastră un eseu despre Vlad Țepeș? O proză, un poem ar putea avea mereu priză la public. Sau o piesă de teatru, precum scenariul lui Alexander Hausvater după romanul Jurnalul lui Dracula de Marin Mincu!

De ce vrei să generalizezi? A fi profesor nu este un lucru ușor. Depinde cum îți faci meseria. Și eu sunt chiar profesor, în vitregitul învățământ românesc de astăzi.
Dacă primele două distihuri sunt strofe, eu mă împușc, să știi!
Dacă te vezi în oglindă sex prematur ejaculând vorbe, e treaba ta...
A treia e culmea truismelor.
A patra o cacealma - unde e poezia?! Hustler, asta ai învățat la școală. Mă iei cu statistici... Sau... sau - e greșit spus. Fie... fie... trebuia. Ce te bâlbâi, frate, la lecția de gramatică, la morfo-sintaxa poetică? Vina pe situația economică e băgată din top, fără motiv. Cine dă vina - nu se înțelege! Poate chiar tu. Care apoi spui că n-ai simț al umorului și ești... nu mai știu cum.
Și în a cincea strofă greșeala e prea vizibilă:
\"sunt mult mai sincere neînvățând
la gât cravatei cum se face nodul\".
Ți se pare că din două litote în versul cu gâtul-cravata-nodul gramatica lirică se echilibrează de la sine?
Strofa a șasea. Se pare c-aveai obiceiul să troscănești medicamentația dată să stai treaz la ore! Ce spirit-mamă ai, ca În Luceafărul!
A șaptea zi-strofă: odihnească-se acest poem și prin atelierul creației tale!

Mulțumesc. Ca să-ți fac pe plac, o să-l dau pe \"Observatorul\" canadian. Mi-au mai apărut în ultimul an de zile trei eseuri mai lungi acolo. Poți să detaliezi într-un eseu ori povestire, cu talentul tău de-a surprinde Ascunsul, cum \"terorizează\" Dracula \"în unele zone\" pe sărmanii naivi.

Poate că eseul meu inspirat de această carte a lui Javier Garcia Sanchez o să ne vindece de scămoșitul și maladivul mit (zvon) vampiresc-draculesc, neîncadrabil nici în literatură și în alte arte, din cauza importanței mitului Luceafărului - provenit de la I.Heliade Rădulescu, Lermontov și Eminescu. Nu ne stă în fire să colportăm acest mit draculesc-vampiresc al literaturii de consum, care de fapt apare, prin Bram Stocker, ca o diagnoză a unei degenerări fizice petrecută în Occident la sfârșitul secolului XIX.
Doar așa poate fi înțeles al său Dracula, ca un monstruleț din imaginarul colectiv occidental sastisit de gândirea excesiv de raționalist-materialistă. Sub acest aspect mitul Dracula prinde și-acum în artă, chiar prin demitizarea sa sistematică, dacă i se acordă sugestia relativizării oricăror concepte tari ca piatra, care obsedează societatea actuală. Prin urmare, acest nou demitizat Dracula, înțeles ca o schimbare din mers a omului actual (dacă are bineînțeles simțul unorului-omorului) începe să semene cu proiectul aparent antisocial, dar cu bătaie lungă în timp, până azi, pus în aplicare de către nemilosul Vlad Țepeș! O caricatură a acestuia sunt stăpânitorii vremelnici, actuali, din Grecia, Islanda și... România.

Vlad Țepeș a scrutat cu ochii săi toate defectele otomanilor, valahilor, balcanicilor și-ale ungurilor. N-a fost naționalist, ci dimpotrivă (dacă i-am înțelege această calitate, ce bine ne-ar fi!), a crezut cel mai mult, sacrificial, în forța de bumerang a cuvântului întreit dreptate-unitate-fraternitate (indiferent de neam), s-a lăsat prins ca să-l înduplece pe Matiaș Crai că minunea creșterii din cenușă a Bizanțului sud-estic european, coabitând cu Ungaria se putea încă. Vlad Țepeș, apoi în modernitate Ioan Slavici, au înțeles la fel de bine care era calea justă a punerii în joncțiune a spiritualității românești (dar și balcanice) cu forța de granit a Mittel-Europei. Bulgaria, poate și Serbia, o să-și însușească pentru ei secretul scoaterii din criza economico-diplomatică de azi, iar noi, românii o să rămânem, după cum se-arată clar, de căruță, precum naivii păcăliți de strigoi.

Acest poem este inspirat de lecturarea foarte recentă - acum o termin - a romanului istoric scris de Per Olof Ekstrom (Cartea Românească 1983, trad. 1983). Inspirat din toate dările de seamă ale istoricilor europeni, până la acea dată, n-avea cum să aibă vreo nuanță de mitizare, pentru că autorul este chiar un străin. Cartea-i tradusă de Alexandru Spânu. Departe de mine gândul, se și sparie gândirea mea, de vrun atac xenofob! Se știe doar că sașii au lansat primii acel mit despre voievodul-vampir, sadic, vânzător al creștinătății, protejat al turcilor, dând și scrisori false lui Matei Corvin, numai ca să-l întemnițeze odată, iar miile de galbeni primite la Buda de la papă să nu fie considerate în Apus inutil pierdute.
Aducerea la zi, invocarea lui Țepeș-Vodă îi aparține lui Eminescu în finalul Scrisorii a doua. Eu nu-l invoc, îl simt ca pe un Om Negru, un Negru-Vodă. Și-atât. Ce vreți, alt domn din istorie n-a avut un destin mai dramatic! Adică să-i pună în țepe chiar pe niște sus-puși. Să le servească și străinilor pildă cum se poate muri în Țara Românească. Pentru ca sistemul aservirii față de turc și de cel mai bos (puternic al zilei, luminatul sultanat) să dispară. De n-ar fi fost Atacul de Noapte din 1462, Țările Române ar fi fost multă vreme pașalâc. Vlad Drăcea s-a prefăcut în fiară ca să îndrepte moravurile în interior și a căsăpit zeci de mii de turci pentru a da o speranță lumii creștine. Atâtea regate de la sud de Dunăre căzuseră deja, tocmai din cauza lipsei ajutorului din Apus, dat la timp. Sursele cruzimii l-au făcut pe Vlad să intuiască din vremea când era ostatic la Constantinopolul netransformat încă în Stambul cum putea să-i biruiască, prin viclenii și terorizări neașteptate pe osmanlâii cinici. Mahomed al II-lea n-a avut un comportament prea diferit de Tamerlan. Câtă bogăție culturală nu s-a pierdut când au ars bibliotecile Constantinopolelui după 29 mai 1453!...

Dacă îmi aduc aminte, aceste țicade sunt niște cântăreți zgomotoși în armură. Foarte hilari la vedere - adevărate caricaturi din lumea insectelor. Și leneșe, de le iei cu mâna de pe copaci. Prin pădurile Dobrogei, mai ales din județul Tulcea sunt foarte multe. Țiuie și-n urechea șoferilor cu geamul ușor întredeschis.
Poemul tău provoacă o liniștire nescontată, cred. Firea ta, Anni-Lorei, se lasă petrecută de gândurile venind de departe, peste păduri verzi sau multicolore, mângâind trupul falnic al bradului din țara de origine, sau din țara Niebelungilor. Nu speria pe braconierii de-acolo, lasă-i să se simtă ca-n Vestul sălbatic! Oprește diluviile apelor Europei, pune baraje peste Carantania aceasta în care vedem că se scufundă câte o țară, că iese în stradă alta. Rămași încă sus. Când fenomenul s-o agrava, o să tânjim după momentele siguranței...

Este un studiu foarte documentat, pe care îl citesc dintr-o răsuflare. Corifeii Școlii Ardelene s-au identificat, după cum afirmați, cu Ahasverus - \"Mai mult, cărturarii ardeleni se identificau, ca români supuși opresiunii habsburgice și maghiare, cu „evreul rătăcitor“, adică apatrid. În Țiganiada lui Budai-Deleanu se regăsesc aceste trimiteri, ca și alți autori (George Barițiu, Andrei Mureșan)\". Maria Țvetaieva spunea în secolul al XX-lea că și poeții, mai ales pe timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, se simțeau niște exilați. Ce părere aveți, dacă sunteți informat bineînțeles, despre cartea lui Mihail Sebastian, \"De două mii de ani...\"? De ce nu e considerat un document relevant pentru istoria rezistenței în fața fascistizării Europei? Mărturisesc faptul că lecturarea ei m-a făcut să mă revolt asupra lui Nae Ionescu (Ghiță Blidaru), dar să înțeleg și faptul că Mircea Eliade sau Mircea Vulcănescu i-au fost devotați prieteni lui Mihail Sebastian, iar în măsura în care puteau, căutau să-i domolească pe liberalii care puseseră pe tapet eronatul numerus clausus, pe legionarii anarhiști sau pe sfătuitorii întunecați ai lui Carol al II-lea și Ion Antonescu. Am citit foarte recent un articol în Magazin istoric despre episcopul Bucovinei, care l-a făcut pe Antonescu să renunțe la trimiterea vagoanelor morții spre Moghilev. Acest articol este scris de către un evreu recunoscător, care trăiește în Israel. Din JURNALUL lui Mihail Sebastian lipsește totuși, într-un mod supărător, perspectiva salvării, acest îngust coridor fiind datorat și politicienilor noștri din 1942-1944, care nu l-au lăsat pe Hitler să facă ce voia în această parte a Europei. Sebastian insinuează, și asta nu pot să i-o iert, că la bombardarea Bucureștiului de către nemți, la sf. lui august 1944 ei voiau să producă un holocaust al tuturor evreilor rămași în Europa (sic!). Parcă nu mureau și romani... Adică, în concluzie, degeaba se luptaseră cei de la conducerea Romaniei ca Hitler să nu-i extermine pe evrei, că de fapt Hitler doar tergiversa momentul, la care s-ar fi azvarlit la lupii și Ion Antonescu, regele Mihai etc.

Mulțumesc pentru informare. Nu știam că a trăit la noi Per Olof Ekstrom. Oricum, Marin Mincu, în Jurnalul lui Dracula a dus mai departe ideea din \"Fiul Dragonului\". Un dragon închis la Vișegrad. O Elisabetă vădană (pe care o iubește Vladislav Igelo al Poloniei - chipul ideal de femeie la care visează principele întemnițat, deși are soție legiuită, pe Elena, sora lui Matei Corvin, într-un fel și verișoară a sa). Această Elisabetă de pe vremea lui Iancu de Hunedoara devine partenera platonică a personajului-narator inventat de Marin Mincu.
Cele două romane au o fluență a ideilor, constituie un proiect social-politic-economic foarte interesant. Prea retoric romanul lui Ekstrom. Dar cu o privire largă, cu bătăi până în zilele noastre. Ștefan, Iancu de Hudedoara, Vlada II Dracul, căpiatnul Toma, Mărioara (prima și ultima femeie a lui Vlad Țepeș) sunt personaje foarte bine conturate, simțite de cititori ca vii, ca apropiate. Pe când cele negative se zvârcolesc în sângele scurs, se risipesc în neant, în vid. Un parti-pris, ce vrei, dar acest didacticism erudit al lui Per Olof Ekstrom este mai mult decât romantic, este un cânt de gestă incantat pe alocuri și postmodern.

Apropo, Marin Mincu ar fi avut astăzi 66 de ani. A murit foarte tânăr conducătorul meu de lucrare la doctorat, profesorul meu din anul întâi de la Ovidius C-ța, de la masterat și de la Univ. București! Dumnezeu să-l odihnească în Panteonul marilor artiști și a spiritelor treze, Ion Barbu, Lucian Blaga, G. Călinescu, Ion Caraion!

Prea puțin prozaism și, invers, deloc intimism aș constata eu citind poezia lui George Pașa. Modelul său de bază mi se pare a fi Serghei Esenin - după cum el însuși o afirmă. E bine că-l așezi, onorabil, printre Ion Barbu și Lucian Blaga, dar nu cred că discursul său ar fi unul modernist. Modernismul a cam încetat să existe de-acum cincizeci de ani.
Eseul tău, recenzia noului volum este în rest foarte O.K. Ai lucrat îndelung, ai avut și un obiect de interpretat foarte dens în semnificații, cu reverberații adânci spre inima publicului actual. Laitmotivul deformat georgian al pașalâcului, lipsa completă de euforie mă face să cred că autorului Atelierului albastru (după cum indică însuși el, din titlu) îi e specifică mai degrabă un pașalâc încremenit, înghețat, o criogenie a cuvintelor, o condensare pe centimetri și milimetri pătrați a rostirii. Căldura e reținută, sculptura ia locul picturalului din imaginar, iar coarda sensibilă este atât de cerebral și totuși inconștient prin întunericul actual bătută. Pașalâcul care ne-a înconjurat aproape, măcar până în 17oo-1730 când turcii sunt alungați din Vestul Țărilor Române, cedând apoi în 1775 Bucovina iar în 1812 Basarabia imperiilor habsburgic și țarist a constituit o amenințare ce putea fi percepută atunci, pentru noi, ca veșnică. A rămâne sub zodia pașalâcului, a tensiunii sabiei lui Damocles deasupra ținuturilor bătute de crivățul de taiga iarna și secetos, saharian vara este o forma menti pe care o vom mai trăi, mai aprig, acum. De aceea versurile lui George Pașa aduc o oază de încredere, prin cuvinte tăioase, vindecătoare, la temperaturi scăzute (subtextuale) ele fiind și protestatare!

Nu știu. Bănuiesc doar. Un Țepeș redivivus ar fi necesar.

Profesor cu majusculă a fost Marin Mincu, cel care ar fi făcut azi 66 ani, celui căruia îi dedic acest poem. Eu sunt un profesoraș colo, de liceu, ajuns abia acum titular și-n cetatea fondată din Dâmbovița de apărătorul Vlad. Dacă nu ridica el Curtea Veche, noi, românii eram de mult musulmani.

Nu se mai poate naște, din păcate, Fiul Dragonului. Cine să-i bage pe iresponsabilii băsescieni și nebăsescieni în țepe, frumos colea? Cine? Cine?

Nu pot să ies din propriul meu limbaj. Ție poate nu-ți place. Limbajul poetic al unui scriitor este un mic dictator pentru el. Dacă nu sunt scriitor, ceea ce presupun că gândești, atunci nici nu am pus stăpânire pe propriul meu limbaj.

Nu-ți cer multe. O singură lecturare ajunge. De ce să mai lecturez de mie de ori, dacă așa mi-a ieșit de la bun început?! Insistența mea poate deranja. Aceasta și intenționez. Satisfacția nu e scopul mesajului ce se ivește treptat, când scriu. E clar că numai satisfacție n-are fleica de carne (noi înșine ne simțim ca o fleică uitată mult și BINE în cuptorul lor). D-apoi ei, când văd că ne-am ars de tot odată cu alegerea lor, iar acum suflăm și-n iaurt, nescăpând de leprele portocalii, de fulgerele și zgomotele oranj OZN care descind pe terenul inundat de lacrimi și doar le usucă de-a BINElea.

Față de scuturarea zăpezilor din pomi, de afară, această nuvelă este ca o feerie hibernală. Întâlnirea cu acea căprioară, presimțirea, ajungerea la cabană, descrierea interiorului ei, până în subsol, așteptarea ceasului binecuvântat m-au impresionat.
O mică greșeală, cred eu la - \"Uită că nu l-a alimentat.\" Mai bine \"uitase\", ori \"Uită câteodată să-l alimentezeȚ.

Felicitări! Intertextualitate, n-are cum să nu facă și valuri. Din Portugalia, în Țările de Jos, Batavia și Lumea Nouă, sub mantia lui Pessoa. Comentarii succinte care ne introduc deja în atmosfera fascinantă a lirismului unui poet cosmopolit, avid după cunoaștere noncorformistă și ipostazieri pe orice meridian a febrei vieții.

Da, literar ar fi fost "fond de rulment", însă fiind vorba în fond de alte... fonduri ale problemei, mi-am permis să scriu cam nefondat. Și așa suntem stresați!

Mulțumesc pentru feed-back, o săptămână excelentă poate începe după aceste... proclamații de libertăți în exprimare.

P.S. Am, într-adevăr, reținut! Dar sunt deținutul propriului limbaj, inconștient însă nu inconsecvent.