Dragoș Vișan

Urâtul este tot ce ne-a mai rămas. Cu el ne trezim. Cu el defilăm electoral. Cu neliniștea și angoasa traiului de azi pe mâine ne culcăm.
Urâtul ar fi chiar natura scrisului celor din ultima generație artistică. El provine din absurd, nonsens, paradox, dilemă, dezordine, corupție, nepotism, camuflare, neverticalitate, cabotinism, greață, marasm, urlet, secetă, igrasie...
Urât s-a făcut. Negru de tot. Sufletele migrează deja spre bolgiile urâtului atotstăpânitor. Cortegii de urâți mascați. Un carnaval al frumosului mondial. Al lucrului pervers de bine acoperit. Nu mai știm să trăim, pentru ce trăim, pentru cine trăim... Urâtă e călcătura noastră pe acest pământ. Păcat de urmași...

Vă admir atenția de-a sintetiza și a interpreta critic atât calitățile cât și defectele stilului din toată opera prozatorului analizat. Eu unul nu-i pot pronunța numele. Numele de E. Bar. aproape a devenit un nume interzis în lumea criticilor, a iubitorilor literaturii postbelice, chiar și prin manualele școlare de după 1990. Adrian Păunescu, scriind cronica sportivă la LUCEAFARUL în 1971, se leagă foarte corect de favoritismul de care se bucurase numai E. Bar. și Ion Băieșu, însoțind echipa națională în Mexic. Dacă am consulta articole semnate de E. Bar. în SCANTEIA, am observa atacurile la baionetă ale acestui Moș Teacă primejdios, ce nu avea până la patruzeci de ani aproape nicio carte în biblioteca personală, dar se credea deja critic literar.

PRINCEPELE este un roman-capodoperă al celui care poate fi numit și messer Ottavio al curții lui Ceaușescu. Cînd îi sucește minșile principesei Munteniei, parcă îl văd pe E. Bar. călare pe situație, făcând-o machiavelic pe Elena Ceaușescu să-și plece urechea la intrigile sale. Adevărul este că în sinceritatea lui revoluționară, E. Bar. călca peste cadavre. Pâra (calomnia) până la nivel înalt îi era intrată de-a dreptul în sânge. A folosit ca plagiat și scenariile ciclului HAIDUCII al lui Panait Istrati, care fusese pus de Stalin le să scrie la Yalta. Măcar a făcut un bine pentru cinematografie, însă filmele HAIDUCII LUI ȘAPTE-CAI, ÎNTOARCEREA HAIDUCILOR..., unde semnează scenariul, ar trebui astăzi să aibă și în generic adăugarea: scenariul - Panait Istrati, stilizat (plagiat) de către Eugen Barbu!

Am observat o greșeală în studiul d-stră: \"romanul poate reține doar prin faptul că în cuprinsul său detectăm primele pagini plagiate ale scriitorului\".

O să vă urmăresc mai des pe la radio. Conținutul de idei al acestor eseuri critice mă interesează foarte mult.

P. S. În vremea când Mircea Ciobanu scria capodopere protestatare ca MARTORII (1968), TÃIETORUL DE LEMNE, EPISTOLE, apoi primele două volume de ISTORII (premiate imediat de Uniunea Scriitorilor și de Academie), E. Bar. se ținea totuși de matrapazlâcuri, de reglări ale conturilor față de Carandino, Caraion etc. Crezându-se mai mare decât M. Preda, E. Bar. și-a văzut sfârșitul tragic în SÃPTÃMÂNA NEBUNILOR. N-A FOST EL ETERIST, MORT în vreo revoluție, dar prăbușirea regimului dictatorial l-a făcut să sucombe și fizic, mandatându-l pe V.C. Tudor să-i continue opera de iluminare a maselor...

Mi se pare cel mai reușit poem dintre toate pe care le-ați postat pe site-ul Agonia.
Modestia sentimentală capătă aici un inefabil, o transparență a gândurilor, ce nu se rostesc decât șoptit...
Iubirea se trăiește în viitor prin metamorfozarea ei.

Intenționat îl socotesc pe Tudor Cristea și de valoarea ultimului nostru mare poet, Nichita Stănescu (Hristea). El poate să mă scoată definitiv din site-ul Agonia. Să-mi redea viața! Să mă mântuiască hristic. Să dispar dintre voi. Cutezați. Criticați-mă. Vă voi fi recunoscător, vouă, nașilor eliberării mele!

Intenționat îl socotesc pe Tudor Cristea și de valoarea ultimului nostru mare poet, Nichita Stănescu (Hristea). El poate să mă scoată definitiv din site-ul Agonia. Să-mi redea viața! Să mă mântuiască hristic. Să dispar dintre voi. Cutezați. Criticați-mă. Vă voi fi recunoscător, vouă, nașilor eliberării mele!

Butucii viței mele de vie trebuie tăiați odată!
Pe jumătate sunt secătuiți de vreme. Îți scriu, cititorule al Agoniei, de pe butuci, cu ferestrele casei mele deschise larg spre oricine...
Dar pe ușă nu te vei arăta. Sau poate...
Ce nume ai, cititorule? Nu ești prea grăbit, oare?
Dezbaterea acestei scrisori poate fi o provocare, ca să răspunzi următoarei teme: talentul ucide, sau dimpotrivă, lipsa oricărui talent (de care sunt eu acuzat), otrăvește sufletul multora?
Tudor Cristea nu mi se adresează decât indirect mie, dând scrisori celor ce scriu comentarii pertinente la textele mele de pe Agonia.ro. Acesta e publicat de două săptămâni, cred.
Îmi asum greșelile. Sunt și eu grăbit, ce să-i faci?
Tudor Cristea recomandă tuturor să nu mai dea nicio atenție textelor mele, pentru simplul fapt că nu sunt un nume în scrisul literar de astăzi. Bine, dar am șansa să mă fac și pe Agonia cunoscut. Public articole în multe reviste.
I-aș trimite un mesaj d-lui Tudor Cristea, care are un nume apropiat de cele ale marilor critici Valeriu și Dan Cristea. Și pe Nichita Stănescu îl chema de fapt tot Cristea, nu Nichita. Mai aștept. Poate sesizează și alți cititori că articolul meu merită critici și mai dure... Cine știe!
Un singur cititor să mă mai critice așa, măcar un pic, iar eu îmi pun cenușă în cap. Promit că în cimitir mă culc liniștit. Nu mai deranjez pe nimeni de pe Agonia. Niciodată. Refuz să mai public și versuri, dar și proză...
Dă-mi, Tudore, odată cu crucea mea în cap, puneți-mi voi cruce definitiv. Fă în ea gaură. Fă ce vrei...
Ca la scăldătoarea Videzda... Îmi trebuie om... Hai omule, împinge-mă, că sunt orb!


Promit.
Așa să-mi ajute Dumnezeu!
Comentați vă rog aici nefavorabil conținutul acestui eseu sau articol!
Nu e încă publicat în vreo revistă. Fără nicio jenă. Despre forma proastă mai puțin, despre conținut mai mult!

E o provocare...

Butucii viței mele de vie trebuie tăiați odată!
Pe jumătate sunt secătuiți de vreme. Îți scriu, cititorule al Agoniei, de pe butuci, cu ferestrele casei mele deschise larg spre oricine...
Dar pe ușă nu te vei arăta. Sau poate...
Ce nume ai, cititorule? Nu ești prea grăbit, oare?
Dezbaterea acestei scrisori poate fi o provocare, ca să răspunzi următoarei teme: talentul ucide, sau dimpotrivă, lipsa oricărui talent (de care sunt eu acuzat), otrăvește sufletul multora?
Tudor Cristea nu mi se adresează decât indirect mie, dând scrisori celor ce scriu comentarii pertinente la textele mele de pe Agonia.ro. Acesta e publicat de o lună, cred. Afirmă ceva care mă doare infernal. Unei atente cititoare îi dă sfaturile de mai sus. Îi sunt recunoscător acesteia. Are dreptate. Îmi asum greșelile. Sunt și eu grăbit, ce să-i faci?
Tudor Cristea recomandă tuturor să nu mai dea nicio atenție textelor mele, pentru simplul fapt că nu sunt un nume în scrisul literar de astăzi. Bine, dar am șansa să mă fac și pe Agonia cunoscut. Public articole în multe reviste.
I-aș trimite un mesaj d-lui Tudor Cristea, care are un nume apropiat de cele ale marilor critici Valeriu și Dan Cristea. Și pe Nichita Stănescu îl chema de fapt tot Cristea, nu Nichita. Mai aștept. Poate sesizează și alți cititori că articolul meu, care a stat aproape o lună pe pagina întâi la eseu (de pe site-ul Agonia, merită critici și mai dure... Cine știe!

Este o noutate pentru mine ideea reducerii fantasticului la grotesc. Anatole France, Gogol, Caragiale, Macedonski, Urmuz, avangardiștii pot să ipostazieze în proze fantastico-absurdo-grotești natura umană sau degenerarea, mediul social.
Basmele lui Ion Creangă au ca specific tratarea fantasticului ca pe ceva tradițional și familiar (coborârea fantasticului în viața țăranilor). Caragiale, în schimb, pornește de la lumea istoric adevărată, contemporană și o populează cu demitizante figuri valpurgice, sabatice. Politicul este pentru el o molimă, sau răul absolut care ar trebui exorcizat din cotidian, după ce fusese un act inițiatic în tinerețe. Acrivița este și reprezentanta istețimii, cu toate că îi cheltuiește toată averea lui Kir Ianulea. Îi eu cred că ar fi vorba de magie din partea Acriviței.

poemul trăiește singur. are un glas și o față. se uită contorsionat la noi. toate versurile capătă câte o identitate. de la moarte spre despărțire tema va găsi o haltă IUBIRE.

Pe bune, trăirile tale sunt singulare. Condiționarea scrisului de ploaie trebuie să fie ceva legat strict de intimitate. Chiar secretizarea cauzei plânsului cu versuri explică formularea detașată a titlului. Un alter ego scrie. Un ipsum ego se citește ca rezultat artistic. Consumul materiei fizice este și al materiei cenușii ori sufletești. Am avut impresia că amețesc pe la mijloc. Deși n-am rău de înălțime; ba dimpotrivă.

iată scriitura psihedelică!

Mulțumesc. Am corectat imediat. Mă bucur că această serie despre DIMENSIUNEA PSIHOLOGICA a romanului interbelic interesează și astăzi pe mulți. Urmează imediat capitolele, elaborate deja în vara asta, despre Camil, Hortensia, Eliade. Citesc momentan JURNALUL lui Mihail Sebastian și pe cel în mai multe volume al lui Pericle Martinescu. Fac efortul să le citesc concomitent, în funcție de cronologia lor istorică și afectivă. Obiectiv nu mi se pare niciunul. La urma urmei, orice jurnal serios are (mai ales pentru noi) aspect de roman, fiind ținut în mare secret, cum au fost și NOTELE ZILNICE ale lui Camil Petrescu, sau JURNALUL lui Marin Preda. Pot să îmi transpun însă trăirile personale, de nouăzecist nepublicat (pentru că am 34 de ani) și să mă implic din punct de vedere emoțional în fervoarea pro și anticriterionistă a lui Mihail Sebastian. El îi adula pe Camil Petrescu, Nae Ionescu și Mircea Eliade, dar le sancționa în JURNAL orice extravaganță ideologico-strategico-militară. Atmosfera prigonirii evreilor - care începuse neoficial de pe vremea lui Carol al II-lea este criticată mai întâi de către Mihail Sebastian, iar apoi și de Pericle Martinescu în Jurnal vol. III, unde se descrie pe larg înăbușirea regimului legionar, cu masacrarea inocenților (copii, femei) mai ales pe Calea Victoriei. Marius Robescu, în TRUNCHIUL SI ASCHIA redă mult mai obiectiv acest eveniment ce putea degenera în război civil, dat fiind faptul că și Mihail Sebastian arată că din Craiova, Constanța veneau semnale îngrijorătoare că unii generali din armată voiau să vină la București în sprijinul legionarilor puși pe progrom la Băneasa.
Am citit din Constantin Fântâneru în timpul facultății. Trebuie să reiau lectura și să scriu despre proza sa.

Mulțumesc foarte mult pentru îmblânzirea tonului d-stră.
Mulți spun de la o vreme că aceste comentarii încap pe mâna oricui. Că în majoritatea lor nu sunt constructive. Sigur că apreciez și folosesc orice sugestie bună, venită din partea oricui. Sigur că părerile adevăraților specialiști (în ce, îi privește!) pot să-mi servească mult, când public în întregime aceste recenzii, care sper să ajungă capitole ale viitoarei mele cărți.
Mulțumesc și celor cu vorba aspră și bolovanilor aruncați spre Eliade săracul!

diaristic - adj. sau adv. de la subst. diarist (cel care scrie jurnal, note zilnice)
actanțial - ceea ce-l privește pe actant, pe eroul operei
sineitate - este termen teologic și filosofic, reprezentând tot ceea ce privește conștientizarea

Dar poezia mea \"Turnir în doi\" parcă ți-a plăcut. Acum ce ai cu recenzia despre Eliade, nu vrei să fii informată despre primele scrieri ale lui? Nimeni n-a mai scris despre acestea, sau doar în treacăt.

Infinitivul lung al verbelor se substantivizează mai frecvent decât participiul.
amintirea
găsirea
certarea lui - nu certatul lui
FURAREA lui - nu furatul lui

Mi se pare că nu este greșit deloc, ba chiar este mult mai gramatical să se spună literar \"furarea miresei\", nu după muntenismul \"furatul miresei\" - de parcă însăși mireasa fură pe un nuntaș ori pe mirele ei - care devine furat (cu ochii)! Simțul muzical din fonetica românească, neacceptând tendința dizarmonică a două silabe succesive cu r - ra și re - face ca regionalismul FURATUL din sintagma cu pricina să reziste în exprimările cotidiene. Dar puneți vă rog o altă determinare acestui participiu substantivizat și veți vedea ce iese, numai ambiguitate:

furatul celui de-al doilea... vot
furatul vostru
furatul nepermis

Nu sună mai bine cu furarea?

Nu am făcut nicio greșeală cu FURAREA MIRESEI. Așa e literar. Furatul porții, furatu\' miresei, furatul miresii sunt expresii regionale. Uitați-vă și la forma agramată a MIRESII, ori la intenția clară a eludării la pronunțare, pentru dezambiguizare a lui l final din FURATUL!

După cum singur dai dovadă de acribie lexicomaniacală, d-le Andrei Horia Gheorghiu, o să-ți zic TAICÃ, n-am cuvinte... Nici măcar n-ai citit recenzia mea, n-o comentezi deloc, te bagi ca musca în chestie! Vino cu argumente, pe urmă discutăm...

În primul rând, stimate domn, eu nu sunt niciun MAI TEICA, nici MAIEUTICA, ci un literat oarecare. Scriu și eu așa, pentru cine vrea să mă citească. Pentru cine nu e în stare să înțeleagă, ca d-stră, nici nu-mi bat capul. Mă distrează tonul înțepat folosit de domnia voastră. Va pus cineva să nu deschideți rubrica literaturii de pe copii de pe Ro.Literatura și să vă holbați la PHARMAKONIZAREA lui Eliade?! Nu am pretenția să se impună în critică acest termen, dar din păcate, la debutul meu literar, în revista \"Tomis\" (nr. 8, 2006), exact cu titlul ELIADE, ANTICIPATOR AL PHARMAKONIZARII TEXTUALE (un fragment DE 5 PAGINI din partea de început a acestei recenzii mai lungi, rămasă încă nepublicată)am fost remarcat imediat de rev. CONVORBIRI LITERARE, împreună cu Mihaela Stan, semnatara unui articol mai amplu despre Max Blecher.
Cu modestie vă rog mult, nu dați acest text copiilor sau elevilor d-stră, ca să nu înnebunească, precum spuneți atât de convingător... Nu puteam să-l trec la rubrica textelor fără perdea, pentru că nu are niciun termen obscen, decât poate cuvântul CRIZA, pe care cred că-l asociați cu o chestie politică.
Aștept foarte mult să-mi adresați un răspuns. Puteți începe cu MA TEICA, ca să îmi dau seama că sunteți chiar d-stră!

Un articol excepțional!
Nu doar compoziția poemului rotativ este letristă, euristică, ci și realcătuirea sa.
Tristan Tzara a fost, prin urmare și un reprezentant al poeziei concrete, al spațialismului poetic. Poemul cosmogonic al lui Tzara are și sarcasmul știut, dar și intuiția unui extaz, unei inițieri personale. Parcă s-ar plonja direct în vremurile de astăzi, în vremurile cu țepi și colți pe care le trăim chiar noi! Nici mai mult azi - exact dezabuzarea noastră de toate, de politica șovăielilor care ascunde impostura... Abia aștept din partea d-stră, d-le scriitor Zigru Yeltil, recenzia cărții agonice a lui Tzara, Parler seul!

Acest serial pe care vreau sa-l realizez, dupa cum reiese din titlu, va pleca de la romancierii interbelici de-o autoritate recunoscuta inca dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Voi ajunge sa discut despre Constantin Fantaneru, Max Blecher, Mateiu Caragiale, Victor Ion Popa, Octav Sulutiu, Gib. Mihaescu. Trecerea spre experimentalism si mie mi se pare a fi tehnica narativa cea mai avansata, prin aportul unor elemente diaristice la discursul epic, nu in detrimentul fictiunii. Pe tinerii de astazi ii intereseaza mai mult cum biografia unor prozatori are valente strict estetice, cum se poate ajunge la autenticitatea discursiva folosind dramele interioare, traite efectiv de Rebreanu, Camil, Hortensia, Anton Holban, Mihail Sebastian, M. Eliade, Const. Stere. Din pacate, in ultimii zece ani au aparut aberatii critice despre ei, amestecand o critica psihologizant-sociologica de moda veche in receptarea adecvata a filonului memorialistic, sau direct beletristic din opera marilor prozatori. Eu imi doresc o perspectiva neutra, o hermeneutica dinspre valorile operei inspre reperele biografice sau istorice, pentru ca principiul de la Dacia literara enuntat de catre M. Kogalniceanu, \"vom judeca opera, iar nu persoana\" poate fi parafrazat : intai opera, apoi persoana - lucru de care se tine prea putin cont astazi, din anumite principii obscure.
Va doresc o lectura placuta si asupra Hortensiei, lui Camil, Eliade - urmatoarele parti ale serialului meu intitulat \"Experimentalism, autenticitate, tipologii portretistice la prozatorii interbelici\".
La Rebreanu se resimte cel mai mult epopeicul, tragicul, distantarea de biografic. Treptat, ceilalti prozatori merg in contracurentul romanului clasic (romanului roman, cum ii zice Eliade) pe care G. Calinescu avea sa-l teoretizeze prin balzacianismul romanesc.

Oare traducerile sau stilizarile lui Ion Caraion pe textele Annei Ahmatova nu sunt mostre de masculinizare discursiva? Fiecare poet-traducator are mai multe alternative, cand se intalneste cu un discurs poetic avand codul lingvistic diferit (si sa ne gandim ca Ion Caraion a folosit munca la \"negru\" pentru traduceri, nestiind exact rusa):
1. Sa recurga la o redare fidela in limba de traducere a sentimentelor autorului, radiografiind exact starea sufleteasca prin frazeologia analoga, apoi sa dea ritm, metrica, rima, ce-o mai fi...;
2. Sa refaca partial, prin stilizare mai putin neutra, un limbaj, sa-i spunem erotic de exemplu, asa cum il inteleg femeile si barbatii din tara sa;
3. Sa refaca total, daca s-o pricepe, discursul ca pe propria sa poezie. Pentru ca traducerea, implica si o mare doza de creativitate proprie a celui care o face.
Mie mi se pare ca Ion caraion recurge, profesionist la a doua varianta. Nu ele este traducatorul textelor din Ahmatova! Poate sotia sa, Valentina, poate alt scriitor. Sa nu-l acuzam degeaba pentru greselile lingvistice - care exista desigur uneori - pentru ca el folosea deseori \"negri\" in traducerile din lit. canadiana, americana, elvetiana, luxemburgheza, poloneza, rusa etc. Numai franceza, dupa cum marturiseste in Jurnal II, ii prilejuise o traducere integrala din Baudelaire, inca de pe bancile liceului, pe care o gazda tipicara i-a pus-o pe foc. Daca luam la recitire antologia din poezia franceza in trei volume, editata impreuna cu Ov.S. Crohmalniceanu, se observa efortul sisific al traducatorului autentic Ion Caraion de a respecta si materialul lingvistic. Respectul sau fata de cuvintele naravase, care pot sa il tranteasca la pamant pe un jockeu sau farsor al artei traducerii, daca ar exagera cu inovatii proprii, ma fac sa cred ca traducerile din rusa ale lui Ion Caraion sunt simple stilizari dupa prime variante luate de la \"negri\" mai putin exersati.
Articolul este excelent, dar mi-am permis sa va dau aceste precizari despre complexitatea unei stilizari poetice - destul de meritorii, pentru ca Anna Ahmatova a fost promovata si in cometariile critice ale comparatistului Ion Caraion spre atentia publicului de pe vremea lui Ceausescu, in vremuri cand era destul de riscant sa i se publice versurile.

O cronica de teatru redata prin tehnica reportajului. UN ESEU BLITZ. Suspansul reiese din rezumarea evaluativa a actiunii, din corelarea emotiilor la receptare cu tehnica inducerii lor pe scena.
Un jurnalier pe care il apreciez mult, fiind si eu dobrogean, Pericle Martinescu reusea sa parcurga cu aceeasi exactitate a observatiei tot ce era esential din concerte, piese, reprezentatii mondene, parand insa mult mai patetic in exprimare. Efectul acestei cronici dramatice este ca citesc pagini de jurnal, ca vizualizez si eu la cald evenimentul artistic.
Impletirea senzatiilor, sinestezia se produce si la relatarea drumului cu masina, adica in exteriorul actului artistic ce ne ofera obiectul de studiu eseistic.

Un om se caută pe sine. Medalionul Meduzei este simbolul unui archeus. Așteptarea spiritualului la malul mării. Eminescu și B. Stoker totodată. Apoi autentcitate de roman-jurnal, nu doar de nuvelă fantastică. Suspans care îi pune în dificultate pe iubitorii de senzațional ieftin.