Doi sabotori

Nu știu, Dragoș, dar, deși din fire sunt un împăciuitorist, un nostalgic al paradisului pierdut, un romantic incurabil ca stare de spirit, totuși, revolta care îți e proprie mă atrage, mai ales că aici e bine codată într-un limbaj mai puțin retoric, de un entuziasm mai puțin naiv ca altădată, chiar aparent expresie al unei înfrângeri interioare care, de fapt, se dovedește o victorie a spiritului în fața cinismului manifest al celor care hotărăsc soarta umanității. Cândva, într-un text din „Ben Cioglu” gândeam naiv la o nouă ordine a lumii pe care Dumnezeu ar putea-o institui („O altă ordine, Doamne, în care să nu mai fie limbricu-mpărat”). Într-un fel, și eu sunt „un sabotor al sistemelor închise”.
Firul acela al apei seamănă cu firul istoriei care se tot încâlcește și nimeni nu mai reușește să îl descurce, chiar dacă prin iubirea binelui omul ar putea să-i păstreze curgerea lină.
Am înțeles mesajul, dar nu vreau să-l destăinui, fie pentru că nu ar fi corect față de cei care au propria perspectivă, fie pentru că nu vreau ca strănuturile unora să provoace dezastre cosmice.
Limbajul este mai puțin direct fiindcă, alături de enunțuri cu expresivitate zero, se află un limbaj alegoric-parabolic drept expresie a întregului.
Aș cum am citit eu, textul chiar are ritm și o emotivitate reținută.

articulat și bine construit
depășește genul discursului
se vede că e scris într-o perioadă în care erai mai detașat, când revolta o foloseai cu grijă

bun text.