Bilanțul realei izolări

dar sigur nu în dimensiunea aceasta duală unde întunericul stabilizează lumina, ca să luăm ca reper simplist doar aceste elemente ale vieții. Nu mă văd „angelizată” sub nici o formă, însăși imaginea aceasta dincolo de râs îmi provoacă fiori. Perfecțiunea aceasta ar fi în totală contradicție cu datele pe toate nivelele ființei cu care venim în această dimensiune! Perfecțiunea sugerată înseamnă anestezierea a tot ce știm că este uman, adică tot un fel de moarte. Extirparea laturii umbroase nu înseamnă evoluție ci stagnare. Nu putem transcende ceva ce nici n-am cunoscut. Poate doar în alte dimensiuni, alte moduri misterioase de a îmbrăca a vieții cămașă!... Poate cei eliberați de lanțul karmic al trăirii în această dimensiune - vor experimenta alte tainice moduri de viețuire! Aici, un echilibru al dualităților, ar fi o dorită epocă de aur. Evident că umbrele, ca și strălucirile, trebuie acceptate și asumate, altfel transcenderea nu este posibilă!
Bine punctate tarele vieții!

Bună dimineața. Sunt fericit că mai are cineva bunăvoință să se aplece asupra unui poem de-al meu. În parabola cu fecioarele cele nebune și cele înțelepte oricum se stă în în marele întuneric. E necesar uleiul credinței, al statornicie în iubire. Iar în cântarea din Miercurea Mare nu avem haina sufletească, ori nu-i luminată cât trăim. Viața tuturor micilor ucenici în drumul spre absolut, chiar a tuturor oamenilor se derulează într-un nevăzut întuneric. Întunericul spiritual.