Ipostazele anilor \'90, acum

Ipostazele anilor ’90, acum Contratimp Alex mă depășește în toate, mă surclasează. El este Timpul, încă înainte de a fi revoluția. Locuim în Tulcea. Eu pot să mai am doar pretenția de-a mă crede Contratimpul. Eu și Alex am intrat în aceeași clasă a IX-a, de la ”Spiru C. Haret”, în sesiunea treptei I din anul 1989. El a luat printre primii trei la acest liceu teoretic, eu abia înspre coada listei de admiși. El – motor, eu – atelaj pe două roți trasă de măgar (”getax”)… Frații lui sunt mai mici, Tamara cu trei ani, iar Ciprian cu peste zece. El, Timpul, constituie mândria familiei. Văzându-l priceput la multe, supradotat, venerându-l pentru că nu face nicio greșeală, părinții lui cred în viitorul lui strălucit. Alex, Timpul Nou, îi tractează ca un remorcher și pe frații săi. Eu îi spun în taină Sașa, dar aflu că așa îi spun și alții, lipoveni sau ucrainieni, toți din familia lui. Iată că el ia premiul întâi în clasa a IX-a, apoi doar pe cel de-al doilea în clasa a X-a. Nu ne-am cunoscut până să terminăm gimnaziul la două școli pe care le despărțeau doar gardurile, școala X (pe viitor “Alexandru Ciucurencu”) și Scoala XII din Tulcea. Eu, Contratimpul, nu reușesc să leg prietenii cu niciun coleg. Mă păcălesc de-a binelea atunci când mă încred în puritatea relației de prietenie. Am făcut să se împace doi colegi, Ionel cu Nicu, ce-și cărau mereu pumni și picioare, dar ei doi mi-au întors pe urmă spatele – că doar aveau pretext să-și bată joc de mine... Eu, contradictoriu. Eu, prea moale, care cică mă cred deștept. Eu, fără gagică. Eu în discuțiile lor de ticăloși în devenire mereu. În sfârșit, să revin la Alex – Timpul. El a scris la un moment dat, în ultimul său an de liceu poezii, dar și texte în proză. Mi-a dat și mie câteva. Erau imaginate dintr-o dată, prin ore cred. El intrase din clasa a XI-a, DUPÃ TREAPTA a doua (dată în 1991 ultima dată în România) la o clasă de mate-informatică, eu la filologie-istorie. Treapta i-a fost favorabilă. Mie, însă, nu. L-a făcut să ajungă pe trepte înalte, să fugă din lume. Eu am rămas aici. El este cu Ștefan cel Mare. Eu cu Băsescu. A ajuns repede un mare călugăr (fugise înainte de a-și da bacul la mănăstire). Eu am scris un articol calomnios despre el în “Infractorul”, prin vara anului 1994, după liceu. A stat arestat pentru ce scrisesem eu despre el – că ar vrea să plece mercenar în Legiunea Franceză. Glumiseră niște prieteni comuni, iar eu îi crezusem… Îl citisem, doar într-un număr (lăsat în tren și luat de mama la Vatra Dornei) pe redactorul-șef al ”Infractorului” care ducea o campanie obscenă împotriva călugărilor dintr-o foarte cunoscută mănăstire. Mă luasem după cel numit “câinele lui Vadim” (căci fusese mătrășit de la “România Mare”). Eu nu m-am grăbit să vin pe lume mai repede, pentru că sunt mezinul familiei mele, Emil fiind mai mare cu șase ani și jumătate, iar Nicoleta, cu cinci. Nu au fost printre primii din clasă. Au alte pasiuni și vor ajunge mai bine decât mine. Eu însă am învățat până în gimnaziu. Până la revoluția, când m-a prins filosofarea cioraniană în primul trimestru al clasei a IX-a. Admit faptul că mulți din clasă mi-o iau înainte. Deși la prima lucrare de la matematică am avut, cu încă doi colegi, nota 8, cea mai mare. Dar la următoarea am meritat-o pe cea de 3, fiind rușinea clasei. Ce fenomen contradictoriu! Îmi căinesc zilele. De ce n-oi fi încercat la Liceul Sanitar din Constanța ?! Am o copilărie ca lumea. Dar o adolescență convulsivă. În care mă sabotez continuu: neiubind nicio fată, furând de la fratele meu mai mare ziarele vechi, revistele alea (nu dau nume) – aproape tot ce a apărut în primii trei ani de la revoluția (care n-a fost din 1990 și pe plan asexuat la noi!). Iau paginile imunde, pătate și de ceva încins de nerăbdarea citirii și mai ales răsfoirii lor; când sunt singur acasă parcă răsar din toate ascunzătoarele lui Emil (care merge și pe teren ca tehnician veterinar). Devin Contratimp față de tot ceea ce mi-am propus să devin. Bine măcar că Alex îmi arată Timpul, fiindu-mi într-un fel o sosie perfectă, a ceea ce nu pot fi. Dezordonat, ascuns, cu o patimă nefirească a lecturării întregii literaturi. Am față de trupul feminin un cult aparte, însă îmi vine să-l maculez, să-l trec în alte dimensiuni personale, să mi-l inoculez în suflet cu toate acele linii ori ascuțite, ori line, cu subsuoara păroasă, cu acel neapărat coș al pieptului, cu pielea toracelui din care transpar ușor coastele... Miros propria sudoare și mă închipui călare pe un principiu al focului doritor de-al meu, pe coapsele puternice ale cuvântului ținut. În scris inund mereu foaia cu fire lungi de semințe, pe care apoi le adun în palme și-ntre degete, deschizându-le apoi dopul spre a o lua pe gârlă în jos... Cât de deprimat mă consider, cât de negru îmi văd viitorul, neavând un rost bine definit. Lumea este un perpetuum mobile de suferințe care urmează plăcerilor interzise – așa îmi șoptește criza mea adolescentină, cea de toate zilele. Nu-mi recunosc, nu-mi văd personalitatea în devenire. Mă cred numai în declin, fizic, moral, intelectual. Mi-am pierdut jumătate din limbă Am inventat o altă limbă. Limba artificială. Pentru că a noastră nu ne mai ajungea. La noi numai limbile de foc ale iadului se aud. Am inventat chat-ul – limba scoasă în cameră. Limba lui ucidă-l toaca. Limba ce se dilată-n trucaj. Limba percing-ului emonist. Limba ce nu dă nimic. O limbă în sfârșit internațională. Pricepută, sau... inventată de boșimani și pigmei. Iar limba continentului negru se prelinge departe. În pământul galben. În cel roșcovan. Până la bogații continentului alb. “Limba noastră-i o comoară” tot în “adâncurile” profitorilor de ocazie scufundată. Când ne lăudăm eșecele și insuccesurile (ca șefii de tineret P.D.L.), ce ne mai linguim! Când șoptim superiorului de la serviciu despre colegii noștri persecutați, ce i-am și linguit de orice spor salarial, punându-i chiar la propriri! Eu am o colegă de serviciu, pe nume predestinat Girel... Un butoi cu grăsime, pe care atârnă multe brățări de aur, câte-un colan, cercei mari de aur... Vorbă să fie dacă n-o fi mai bogată decât directoarea Ristea – sau sponsorul ei în caz de nevoie bănească. Vorba e că ea, Marcela Girel, m-a lăsat fără jumătate din limba mea. Înainte de vacanța intersemestrială a făcut așa: fiind suplinitoare de religie (incalificabilă misiune la cei peste patruzeci de ani ai ei) a râvnit la două clase de-ale mele de S.A.M., unde predam de aproape doi ani (de când elevii lor intraseră la liceu). Ea n-ar avea deloc dreptul, absentând mereu de la concursul național de pe 16 iulie, să predea Limba mea. O are însă pe a ei – mult mai lungă, ce ajunge la fotoliul directoarei Ristea și, poate, departe. Ea va preda religia, dar se reprofilează din mers pe limba mea. Mi-a confiscat-o așa de mult, că procentual va preda în semestrul al doilea de cinci ori mai multe ore de Română decât mine, profitând de faptul că sunt detașat și nu titular la acest S.A.M. De ce am zis că vorbesc deja o altă limbă artificială? Pentru că ea îi va învăța Româna pe elevii mei! Ea, preoteasa, se crede de mult (înainte de apariția hotârâtă a mea la S.A.M.) profă de Română. E veșnica înlocuitoare a profilor ce nu vor să predea – din cauza presiunilor ei – Româna la S.A.M.-ul constănțean. Astfel, eu nu-i mai pot învăța Româna pe elevii modești din două clase preferate ale mele. În tot semestrul al doilea. Dar de ce – mă veți întreba – ce-ai făcut? Mi-am văzut de treabă. Am vrut de la începutul anului școlar o atitudine recalcitrantă, pentru directoarea Ristea, care mă înșelase în legătură cu ocuparea de mine a întregii catedre : ba că dă postul la concursul național, ba că nu-l pune în joc la pretransferări… De parcă n-o înștiința pe ea imediat inspectoratul. Ce se întâmpla cu postul de la ”Albatros” ? Nu, Ristea nu știa… Așa că, după ce fusesem profesor pentru toți elevii acestui S.A.M. timp de un an, eu am dat concursul național crezând-o pe Ristea și pe secretară că ele abia așteaptă să le fac cinste, la aflarea unei vești bune. Când colo, colegele de facultate mi-au spus în dimineața examenului de pe 16 iulie 2008 că nu era niciun post (deci nici ”Albatros”) printre posturile titularizabile ale localității Constanța. Ci doar în județ. La mustață, din cauza marii descurajări suferite înainte de a da proba scrisă, am pierdut și postul cel mai bun, cel mai apropiat de domiciliu, cel de la Techirghiol. Așa că voi începe, din semestrul al doilea, predarea limbii artificiale! Limba mea naturală zace confiscată în sălile de curs de la X B și X D. Limba și literatura îmi sunt încălcate de Girel, pentru că are gir sau undă verde de la directoarea Răstita Ristea să se învârtească, până la urmă, de toate orele de Română, fiind o simplă profă suplinitoare de religie. Culmea este că anul trecut nu și-a făcut deloc serbarea de Crăciun cu toate clasele liceului. Cine credeți că a făcut repetiții timp de o lună și ceva, apoi a fost filmat în fruntea corului de la ”Serbarea pomului de iarnă”? Responsabilul cu majoritatea activităților extrașcolare de anul trecut – subsemnatul! Aveam zece ore pe săptămână la șase clase. Am rămas cu șase – la patru clase. Girel va preda Româna de la clasa a IX-a până la a XII-a, fără să cunoască bine programa. Fără a se deranja pentru acțiunile metodice ale centrului de formare a profesorilor de română. Fără a fi prezentă, nici ca supraveghetor, la tezele cu subiect unic sau la bacalaureat. Fără a pregăti elevi pentru olimpiadă. Sau pentru concursul “Tinere condeie”. Eu am făcut însă tot ce am enumerat, am făcut cursuri peste cursuri. Și tot trebuie să-mi țin locului limba… Română ! Școala domnescă din Cetatea Cărții sau a cretei-bisturiu Înghețul privește direct prin zidurile de cămin igrasios ale Cetății de Carte Și printre grilajele balconului intră ca un braț paralizat al Dunării Vechi În cancelaria dezafectată a Școlii domnești sau bănești unde mă găsește de luni până vineri ca doftorul Curții stând de gardă lângă tăblia pe care scrijelesc fișele mușteriilor trândavi care trec Al vecinătății navale tăiș tranșează de vii piepturile supte corzile vocale mușchii și nervii noștri de dascăli restauratori ai scolasticii Sunt printre diecii reformatori care vin și nu dorm de griji pe platforma catapultării tinerilor din haos Pulberea din prea mult calcar îmi explodează în degetele bășicate la lecțiile dure despre bătăliile exprimării române cărora cei cu moralul pierdut nu le văd rostul la trecerea pe poduri de vase ori bacuri urgent procurate Galopările iscate în memoria lor zac din senin întrerupte de cataloage misive hrisoave sau clămpănit de uși torturante Din termele sparte ale Școlii nerenovate curge de sus var totuși din conducte nu vine pic de abur ci câte-un miros fetid în timp ce hrubele încă întregi ale labirinticului ei cămin din galeriile marii digestii de-odăi cu efective personale parcă ne clintesc și ne dau jos platoșele coifurile armurile Hai să ne-adunăm toți majordomii Cetății Cărții sau frații dieci din pomelnic nu doar la degustatul mustului și-al vinului nou tulburel ci lunar în jurul acelui torent ce-ți adoarme dușmanii la inspecții ieșite precum disecția viei culeasă-n lecția de anatomie pictată de Rembrandt când tărie trebuie să nu ne înclinăm acestor vânători sau copoi de ocazie ca să se mai dezghețe pe banii noștri mușcând și bând ca porcii mistreți Înghețul m-a cam pălit degeaba pe țeastă-n lume să păzesc educativul și prea medievalul campus acest muzeu de sub cerul prea îngăduitor nedevenit până în prezent Cetate a Neamțului acoperită cu fulgere Căci fără unii ca noi s-ar sparge de ger chiupurile și alte figuri grecești de ceramică ori efebii de ceară cotidiană ieșiți din raclele nopții de patimi Turn mă fac dați-mi creneluri și-mi vor crește actele descălecării dintâi reamplasând în vise castrului greco-turcesc vechiul Lyceum Cât mă irită mortarul ce mi l-ați pune în gest de pomană numai să nu prind rădăcini ca zid cu priviri acviline Și poate vreți ca eu să nu tresar când vânătorii de comori și note umflate vin de iau la spart controlat și suprainspectat în comisii infractoare lipsa de activitate din Cetatea încă numită Liceană Cât să mă fac surd căci iată nu se taie odată cu flexul rețele groase de sârmă adică nodul gordian sau capcana cadorisirii la trecerea bacului an de an deși fac întrebare dacă ar mai ieși pe poartă neîmpușcat cel care ar tăia-n lung precum un nou Vlad Þepeș pe șefii mistreți Nu se taie ca la stos decât frunze verzi din ierbare protocolare parai puși bine de un mai-mare-nostrum fără semne clare de directoare indicatoare spre gârliciul hrubei negre de la Limanu bogaților Așa pot fi evacuați mistreții scăpați puțin în Cetatea-pinacotecă după damful lor naturel și duhoarea cinegetică rezultat la risipa damigenelor rimate cu grătare Meserie mai în glumă decât serios se-nvață-n Cetatea bănească de unde numai că nu ies ca pe la Vama Veche brățări masive de aur ci papornițe pline oricum de alte mărturii nescrise iar eu am stat să adulmec dâre și zoaie în Școala domnească Reieau șirul Am avut un lanț de vise, căutându-mi identitatea pierdută. Mai întâi parcă n-aș fi terminat studiile preuniversitare. Eram încă în orașul Tulcea. Dar nu seamănă prea mult zona lacului Ciuperca, unde-i blocul copilăriei mele, cu cea a rătăcirii mele în neștire prin vis. Malul lacului era povârniș abrupt de deal, pe când malul real al Ciupercii este la nivelul Dunării. Plecam spre Liceul Naval cu niște prieteni necunoscuți. Zona era cea a autobuzului 1, ducea spre capătul de la combinat și Liceul Naval ”Anghel Saligny”. Trebuia să mă strecor și pe sub un gard. Erau grupuri agresive de “ciudați”. Ne răfuiam prin niște râpi cu ciudații care parcă făceau și incantații magice. Alteori nu absolvisem liceul meu, “Spiru C. Haret”, pe care-l făceam pentru a doua oară, după vârsta de douăzeci de ani. Motivul repetării cursurilor liceale – bunul meu plac... Știu că nu reușeam în vis să ajung pe la ore. Săptămâni la rând întârziam, veneam pe la ultimele ore, poate la cele mai neimportante. Iar eu nu prea avusesem deloc absențe în liceu. Ajungeam pe la germană, chimie – adică la ceea ce nu prea aveam niciodată chef să învăț. (Aceasta înseamnă că în somn, în inconștient se contorizează nereușitele, inaptitudinile. Ele se întorc precum bumerangul: ne pocnesc iar în cap, după ce le trimiseserăm pe pustii... Ne asaltează, ne pun iarăși noduri în gât.) Alteori aveam funcția de profesor peste tot, în orașul natal sau în județ. Știu că mă comportam foarte circumspect, chiar față de aspectele birocratice. Predasem la un liceu alimentar (unde n-am fost titular deloc). Elevii mă îndrăgeau. Știu că îi luasem aproape de la zero. Clase grele – cum li se dau celor nou-veniți. Semnam condica prin cancelarie, când aflu că nu mai sunt mutat, că trebuie să mă duc la fostul liceu pedagogic, unde de fapt și azi este școala 4 (acolo chiar am făcut clasa întâi, între anii 1981-1982). În drum spre noul serviciu, treceam printr-o Tulce de nerecunoscut, cu aspect de oraș montan, cu clădiri vechi săsești, în care stăteau acum oameni primitivi, unii cu măști de animale, alții cântând și jucând precum lipovenii. Ajungeam cu greu unde mi se spusese că trebuie să predau, la un liceu pedagogic de lângă cimitir, pe strada Eternității, dar... brusc, nu mai exista nicio clădire, iar locatarii unor blocuri îmi explicau că n-a mai fost de când eram eu mic acolo un astefel de liceu. Atunci, iar drumuri pe la Palatul Elevilor, împărțirea catedrei mele în două, pe la o școală cam de înapoiați mintali (specială) și la un alt liceu tehnic... Mă întreb dacă în Tulcea părăsită definitiv de mine acum patru ani mă voi întoarce mereu, de căte ori visez, chiar și cu alte profesii sau ocupații decât cele avute până în prezent! Ce-mi memorează discheta mintală după somn? Incredibil, visez ceva despre cum n-aș putea avea urmași, ca bărbat. Loc în care suntem adunați ca într-un sejur la mare studenți. Eu trebuie să locuiesc pe undeva, da, într-o cameră de vilă, sau nu, este chiar de hotel. Condiții ca de cămin, cu paturi de campanie. O fi imediat după Revoluție. Discuții despre rambursări, de împrumutări de bani între noi – bineînțeles după cheltuielile ivite pe drum. Rămân mai falit decât credeam. Mă duc spre o clădire joasă, ca o cazemată dintr-un parc, să îmi fac nevoile în timp. Dar pot să mă vadă cu picioarele ieșindu-mi de după zid, ca și la cap printr-o fantă a zidului, niște viitoare vecine. Ele nu se mai plimbă printre băncile parcului. Eu le văd ca dintr-un demisol, așezat ca un roman într-o termă. Cred că mă fixează, dar tot la fel de exact este că nu vor să mă vadă. Își mângâie una un umăr. Alta își masează puțin sânul. Știu, nici ele nu se văd pe ele deloc, sunt și ele în visul lor. Înainte de a coborî acolo, parcă în “turnul” subteran de observație, precum un cerșetor redând viață ruinelor Tomisului, o puștoaică având părul arămiu din născare căutase să mă amăgească. Cu o voce candidă. Auzi la ea, neobrăzata! Puaf, cum te poți alege cu infecții sau sida... Era paznica termelor, se pare. Ultima secvență a visului începe prin schimbarea bruscă a cadrului. Stau în camera mea. Spăl ceva. Peste geam se uită cineva. Spăl ceva metalic, ca o placă de inox, cu găuri lungi precum răzuitoarea – dar aduce și cu grila metalică din cuptor. Nu-i mai mare de 40 cm pătrați. Cea de pe hol sau terasă vorbește cu prietena ei la telefon. De ce are mobil, pentru că mă credeam prin anii ’90 ?! Din discuție aflu că eu aș fi partenerul ei. Mă simt partenerul ei, cu adevărat. Știu că spăl la robinet un instrument al fecundității masculine. Iar ea, iubită fictivă, dă explicații cam așa : pentru că al meu se uită când mă pătrunde la televizor, nu pot rămâne grea. Da mă uit chiar la imagini xxx și fac repetat greșeala de-a n-o lăsa. Parcă i-aș vedea fața; ba nu, nu-i văd nimic, îi presimt dorința. Și ea este o fantoșă. Incredibil, visul, brusc, mă marchează. Și mă scol pe la 7, 30 hotărât să încep o lungă povestire intitulată: Cetățenia răului pur Un du-te vino de personaje ale vieții mele. Explicația răului dobândit nu se face niciodată dând vina pe răul congenital. Molozul orașelor. Fumul împrăștiat al industriei apuse. Patimi vechi. Urmărierea unor scopuri de mult banalizate. Și eu? Lung, lung, lung mă destram... Nu, mă întrerup. Vreau să aflu ce era cu obiectul ăla metalic pe care-l spălam la robinet. O amuletă pentru a avea copii ? Un grilaj ca de X și 0 – simbol că nu pot avea copii ? Să mă fi robotizat? Am devenit Cyborg? L-am așezat șters bine. Într-un suport mai mare ca el. De lângă robinet. Dar robinetul ce însemna că ar fi ? Gata, simbolistica lor se lămurește acum, după voia mea, căci sunt treaz după atâta scris. Sau, dimpotrivă – cine mă crede!... Aparatul reproducător masculin are nevoie de un robinet. Da – repet – ro-bi-net. El se descarcă foarte intermitent față de cel feminin. Stimulentul robinetului nu este o sucire a degetelor, cum am crede. Ci vizualizarea clară a apei – a dragostei care-l parcurge, care-l face procreator. Altfel nu se poate. Grila aceea mică este metalică, nu? Trebuie spălată bine cu buretele, cu Fairy, ca să nu se strecoare ceva din viitoarea cetățenie a răului pur. M-a înțeles cineva până în această clipă? Nu. E greu, greu să speli și în fața ochilor să vezi inoxul. Iei la mână, din apa-gheață orice pată întunecată. Trebuie dat repede. Dar există pete intrate prin metal ca în unele cuțite pe care te bazai mult că nu se vor cocli.