În interiorul cetății trec umbre

Un poem sapiențial marca Teodor Dume: "Când umbrele trec strada". A cunoaște pe mulți înseamnă a te bucura și a te întrista la regăsirea / negăsirea lor. Oamenii se mai schimbă în viață. Puținii prieteni adevărați rămân paroliști. Cu cât sunt mai mulți, cu atât simți o fericire de a fi un trecător în viață, chiar un mentor al unor amici, un Iov, un Avram, un Moise, un Ilie care nu prea a stat, ci a tot umblat, să cunoască inimi și să adune înțelegere în minte, afecțiune în artă, tărie de caracter, hotărâre de intelectual veritabil în orice discurs public, încredere constantă că lumea românească are încă resorturi meditative adevărate, că nu piere ușor tot ce i s-a insuflat bun din strămoși. Avem de continuat misiuni de la părinți, îndemnuri paterne, materne, să-i respectăm în mod egal pe toți semenii, să-i considerăm persoane active și orientate spre îndreptare morală, chiar dacă ar trece și prin pase mai proaste, să-i ajutăm dacă este nevoie, pentru contopirea prietenească a vieților deja cunoscute, precum vasele comunicante: "am impresia că trec dintr-un trecut în altul îmi refac drumul în gând intru în istoria gesturilor pe care tata le-a făcut". Discreție, iubire a "trecuturilor" tuturor "umbrelor" ce ne-au morivat gesturile, planurile, cuvintele, acțiunile — iată ce se desprinde din modul de a fi al privitorului la acest spectacol citadin al lumii contemporane. Din orașul vieții sale, Oradea, eul liric "pilotează" spre alte și alte destinații din țară, ar vrea să perceapă tot adevărul existențial, chiar și în dispute literare precum încleștările titanice. În acest sens, al respectării adevărului, se luptă până în pânzele albe pentru triumful unor idei la care ține mult. Poemul este și ca o scurtcircuitare a propriului sine, nu doar invitație lansată oricărui cititor să ajungă la autocunoaștere prin cultivarea simplistă a stimei de sine. Nu doar sinele propriu, ci și un sine al înaintașilor, al morților dragi din noi, trebuie propulsat mereu înainte, către bine, frumos, desăvârșire. Eul liric rămâne spre final într-o expectativă, potențând mult sensurile unei expresii verbale cotidiene banale, "nu voi traversa": "dialoghez cu mine însumi deși pare ciudat am impresia că mă așteaptă la capăt de zi nu azi nu voi traversa..." Tatălui eului liric i se simte prezența, dorul de cuvintele sale îl copleșește pe eul liric, dar nu traversează în direcția plecării departe-departe, ci rămâne să-și facă datoria artistică în cetatea pământească, în interiorul palisadelor Artei. E o luptă frumoasă, binecuvântată a-ți face mereu datoria de cetățean al Artei în orice loc, la timp, când alții nu mai vor, ori nu mai știu bine s-o facă. Orice text poetic mai poate fi îmbunătățit. Însă, cu cât e mai inspirat, mai sincer generat din conștiința unui artist, cu atât nu mai este nevoie aproape de nicio îndreptare. Însuși cititorul vine cu schimbarea de perspectivă, cu o reasamblare a ideilor prin cea dintâi lectură, prin lectura secundă etc. Dacă ne spune mult un poem, îl și învățăm pe de rost. Așa proceda mult Mircea Cărtărescu, dar nu doar el. Pentru mine, textele confesive prin excelență ale poetului prieten Teodor Dume sunt mireasmă neuitată de tei, păstrată în nări și iarna. Ele dau ceva de neuitat, chiar și prin încercarea poetului de a păstra prima variantă a textelor, revelația destăinuirilor despre mamă, tată, sat natal bihorean, casa copilăriei ori casa bunicilor. Orice dramă a vieții este redată imediat, chiar la intensitatea sa maximă, pentru că o comunicare a stării afective aduce liniștire în suflet, scrisul fiind un chezaș al nostalgiei către Cuvântul originar, Iubirea Supremă, cântul prin care s-a născut pitagoreic tot cosmosul.