Poezie
Demon Albastru
2 min lectură·
Mediu
Plutește pe discul ce iese din văi, săgeată văzduhul,
Începe s-alerge pe munți și pe văi, mănâncă pământul
E-un demon albastru ce fuge prin văi, se scurge-n spre mare
Dilată momentul ce-l ține de-al săi, pierdut este-n zare
Privește prin gânduri și vede pe dat’ imagini deșarte
Zărește fecioare ce merg la scăldat, aleargă sălbatec.
Din grote se-aude murmur fermecat se-oprește și-ascultă
De sus până jos și mut de frumos el cade pe-o stâncă
Își rupe obrazul și-un sânge ciudat îl spală de-odată
Și fruntea și ochii îi sunt tulburați de sânge albastru.
Albastru de sânge se-adună de jos și fuge-nainte
Pe stânci ce stă gata să-l ducă în jos, el calcă fierbinte
Și mândru, și aprig tăcut de nervos se-mpiedică-n stânce
Cu părul lung negru ce-ntins stă pe jos, în hăuri se duce
Din vine îi curge strop după strop e sânge ca-n lupte
De jos se ridică, dar iarăși e jos și-i tot spre-nainte
În ochii este-un gol a moarte miroase o calcă în zbor
Se-nalță și zboară pe stânci albăstrite ca vântul ușor
I-alunec-aripa pe aerul mort se-agață de viață
Se pierde prin cețuri sudoare de munți se-ncheagă pe față.
Pe ceruri e iarăși, deasupra de nori rupând orizonturi
Pierdut e-n lumina ce-apune în zări și-n sângele-albastru
Prin discul de aur ce intră-ntre stânci se-ntoarce în astru
Se pierde în soare tăcut de nervos, e-un demon albastru
martie 1991 craiova
013.511
0
MD