Dragos Gelu

Undeva departe de tot – mai presus decât ultimul petec de cer – prind rădăcini; stropit de ploile mult prea scurte ale verii dogoritoare, devin anomalie vegetală – singurul din lume cu

nu am nicio afacere cu toată zăpada asta în ciuda celor spuse de tine... nici măcar n-am văzut parisul iarna, nici nu o să-l văd vreodata împreună cu tine iar păsările? parcă ieri spuneai

Pactul cu Diavolul nu l-am făcut încă deci de desfăcut nici nu poate fi vorba… Sufletul își mai oblojește rănile; pe căi nemedicamentoase prinde a încolții din sâmbure teama. Monologhez, ca

și de va fi să fie lumina mult prea neagră să poți să treci prin toate dar veșnic să rămâi, cum rămânea mirosul amarnic de gutâi... când pletele-ți umbroase mă gâdilau în barbă... nu poți să

aștept: să-mi iasă fluturi pe gură, să-mi crească flori pe umeri, să-mi curgă vin din ochi sau cel puțin să-mi apară poeme în miezul palmelor ca să mi le citești tu, iu, când îmi săruți

Stând de vorbă cu îngerii dulci ai disperării, mâncăm mere și aruncăm cotoarele pe geam afară din noi… în jur lumina-i tot mai puțină; cuvântul Tău, Doamne, tot mai greu; pe zi ce

în fiecare joi mi-e dor de mine îmi caut certificatul de naștere pașaportul buletinul de identitate și sper să nu fie tot eu cel de miercuri dezamăgit scot din sertarul cu amintiri poze cu

e devreme și-n ojt încă muzele dorm; doar el, cerșetorul, cere un leu și mi-e jenă că n-am să-i dau decât gânduri… e deja de-al casei și uneori mi-e frică când văd că întârzie ritualul… e orb și

În bucățele mici s-a frânt iubirea Și toate-s risipite-n noptieră, Chiar inima mi-e sus pe etajeră Și nu ajung la ea nici cu privirea. Nu mai am timp să mă îndrăgostesc: Iubire-adevărată

uneori, seara, împins dinspre apus, fug din mine și nu mă caută nimeni... mă regăsesc doar zorile și rămân surprinse: în fiecare noapte, desculț, alergam prin visele tale...

Iubito, sunt eu, un vers într-o limbă străină tuturor, te caut mereu și nu te găsesc, oricum fericirea răsare în culori adiacente… Iubito, sunt eu, și n-am nevoie de prezentări: mă cunoști, te

Când noaptea adorm cu fruntea plină de gânduri mașina de scris singură bate câmpii în rânduri și scrie poeme prea lungi, risipite-n hârtie, poeme de îngeri și vise ce se pierd pe vecie; Când

Îngerul a strigat: „Ah poesia!”… sub lespedea de piatră mai dormea poetul înmormântat fără nume: murise… pentru toți el era o dilemă; nu avea neamuri și fără motiv nu avea nici nume… nici

Iubito, reazămă-ți capul pe-al meu piept și taci – astăzi șoptim vorbe doar în limba pietrei – taciturn spune-mi că mă iubești și că aseară, în vis, m-ai iubit… eu iubesc tu iubești el ea

poetului nu i-a mai ajuns infinitul… la patrușopt de ani bătuți pe muchie simțea că trăiește mai mult decât alții creștea în credința plăcerilor oprite dar a uitat: noi oamenii suntem fructul