Pisicile zboară numai dacă lungimea părului tău e potrivită

Până la urmă, îmi e egal daca o să am părul prins în coadă sau nu. Parcă de grija lungimii părului meu nu mai pot zbura pisicile. Nici nu știu dacă zboară, de fapt; dacă obișnuiau sa facă asta sau dacă vor obișnui vreodată. Până la urmă, și asta îmi e tot indiferent. Acum câteva zile mă plimbam de unul sigur și m-am auzit strigat. De afară venea vocea. Da, venea de afară și se auzea clar. Am deschis o ureche, apoi pe cealaltă. Strigat de afară eram, iată, deranjat în timpul plimbării mele prin mine. „Cine strigă?”-„Eu!”-„Tu?”-„Eu…” Toamna este o plutire de galben și de roșu. Mă gândesc la asta mai ales atunci când mănânc portocale. Toamna este o cădere de vânt, o trecere de ploaie. Este o lipsă veșnică a umbrelei de câte ori ai nevoie de ea. O singurătate de copac gol și de pană obosită să tot plece din cuibul ei unde în paie multe unele ouă au învățat să zboare, altele nu. Pană cădeam și eu când m-am auzit strigat, pană treceam, ud, mâncând portocale. „Tu!”-„Pffff.... eu: nu mă cunoști, nu că te-aș cunoaște; te-am văzut și m-am gândit să te strig”-„Ai făcut bine!”-„Crezi?”-„Nu tocmai...” Străzile sunt pline când te plimbi singur. Numai trotuarul tău e gol. Impresia asta o am de când eram mic și urcam în copaci, vara, ca să gust dulcele pământului. Mi se străpezeau dinții mereu și mă tot loveam în sâmburi până mă dureau gingiile. Nu e ușor să-ți mănânci fructele, mai ales dacă nu te speli pe mâini înainte, mai ales dacă sub creanga ta copiii se dau în leagăne legate de frunze. Scârț... scârț... se bălăngăne în vânt; același vânt lor le bătea prin tălpi, mie prin păr. La fel, aceiași ploaie de toamnă, mie îmi spăla ochii, lor le îneca leagănele. Același cer cădea peste toți dacă nu eram atent să-l prind la timp între ploape. „Și eu mă plimb prin mine de multe ori”-„Unde ai fost până acum?”-„În spatele tău mereu, în fața ta mereu, prin tine trece trotuarul meu gol, prin mine al tău!”-„De ce nu m-ai strigat până acum?”-„De ce nu m-ai strigat până acum? întreb la rândul meu.”-„Ești ecou?”-„Nu știu... poate, uneori, când mănânc portocale și-mi sună zeama lor a zarzăre”-„Și tu mănânci portocale?”-„Credeai că ești singur?” Prin fața ferestrei, o pisică trece în grabă. Nu mi-am dat seama dacă în sus ori în jos; totul s-a întâmplat prea repede. Pisicile zboară? Nu cred. Mieunatul lor e prea greu ca să aducă a pană. Puii lor prea beau lapte ca să încapă în ouă și între crengile frunzelor. „Vrei să-ți lași păr lung!”-„Cum ziceai că te cheamă?”-„Nu ziceam...”-„Vei zice?”-„Voi scrie!”. S-a întins spre mine, m-am ferit, m-a prins în cele din urmă; mi-am zis „Nu am să-i mai dau drumul!”. Mi-a prin în păr trei pene de hârtie. Pe prima pană scrie „Wild”; urmau celelalte două: „Thing” și „Divas”. „Ai un nume ciudat”-„Portocalele nu sunt acre mereu”-„Copiii se bălăngăne în vânt până cad, toamna, duși de ploaie”-„Iar pisicile zboară numai dacă lungimea părului tău e potrivită.”-„Cam cât?”-„Cam cât am să-ți arăt!”