Poezie
Când sufletul se-agață de ușile trecutului e semn că ai rămas dator cu o lumânare
2 min lectură·
Mediu
Eu sunt cea care a luat aripi cu-mprumut
și-a învățat să scuture copacii de verde,
de praf,
de vise;
Cea care a ascultat pescărușii cu degetele
și-a înteles atunci de ce urguie a valuri seci și-a Fata Morgana
iar nu a curcubeu.
Am mers cu soarele-n față
și am auzit țiuitul fonfăit al greierilor țâfnoși.
Am lipit urechea de crăpăturile din șosea
și mi-a șoptit doine de jale inima pământului.
Eu sunt cea care a scormonit cu nesăbuință
în atriile si ventricolele ei,
care a rupt o păpădie să-i simtă pulsul
și a resuscitat-o cu aburii electrizați
ai nostalgiilor dulci-acrișoare.
Aveam o singură mână dreaptă,
un singur tendon,
o jumătate de inimă
și purtam la urechi ghinde burtoase.
Amușinam în rotocoalele vântului toate tainele îndrăgostiților ne-curați
iar lemnul plângea tristețea crucilor demult uitate.
Eu sunt cea care a tăiat în piatră seacă
și a dezlegat cu ea blestemele uitării.
Să vuiască peste crestele munților aducerea aminte,
să clocotească în creierul copacilor laptele maternităților arhaice până dă în foc
și ne leagă pe toți frați de sânge verde si tată ceresc.
Atunci abia eu voi fi cea care,
cu soarele-n spate,
va dansa in tălpile goale pe iarbă
căci voi putea auzi cântecul celor ce nu dorm sub pămant
și nu tac în morminte.
și nu sunt auziți
și nu aud nici ei,din nou,
cuvinte.
001094
0