Ȋn bar la “Jos Pălăria!”

Mă aduce iarăși la bar, locul unde mă expune ca pe un trofeu prăfuit. Mâinile ei reci mă împing în scaunul cu rotile, ca pe un bibelou spart, dar pe care toți se prefac că-l văd întreg. Îmi ajustează eșarfa, îmi netezește fusta peste picioarele care nu simt nimic. Îmi aranjează părul cu aceleași mișcări precise, ca și cum frumusețea ar fi în stare să mă salveze. Se retrage un pas, mă măsoară din priviri. „Frumoasă, draga mea. Așa, frumoasă trebuie să fii!” Îi văd colțul gurii ușor înălțat, dar privirea ei trece pe lângă mine. Nu mă vede. O urăsc pentru asta. Pentru grija asta mecanică; perfecționism steril. Mâinile care mă ating sunt aceleași care ar putea la fel de bine să mă lase aici să putrezesc. Pleacă spre bar fără să se uite înapoi, fără să-i pese. Rămân în colivia mea, înconjurată de priviri masculine care mă ard. Da, sunt frumoasă. Prea frumoasă! O păpușă de porțelan pe care toți o doresc, dar de care nu se apropie nimeni. Frumusețea asta e o pedeapsă, un mormânt. Le văd ochii cum mă măsoară, cum se aprind pentru o clipă de dorință, doar ca să se stingă repede, rușinați. Știu exact ce le trece prin cap, ce fantezii murdare le fierb în sânge. Îi simt cum se agită în tăcere, cum își plimbă privirile pe mine ca niște mâini nevăzute, mâini care nu au curajul să atingă. Și, Doamne, cum mă bucură asta! Îmi place să-i văd mici, mizerabili. Știu bine ce-ar face dacă ar putea. Dar nu pot. Niciunul dintre ei nu are curajul sau dreptul să mă atingă. Și asta mă sfâșie. Vreau să fiu simțită, să mă apuce, să mă zdrobească sub palmele lor. Dar sunt prinsă în colivia asta, iar ei doar mă privesc, incapabili să treacă de propria lor slăbiciune. Trei bărbați la masa din mijloc. Râd, fac gesturi largi, ca niște clovni scăpați din circ. Manole, Horia, Marcel. Manole, cu râsul zgomotos, gesturile largi, își pune poalele în cap. Stă ca un cocoș bătând din aripi pe un morman de gunoaie. „Bă, le întorc pe toate ca pe clătite. N-au cum să mă refuze.” Își trece mâna prin păr, iar pentru o secundă, îmi vine să râd. Ridicol. Și totuși, simt un fior care îmi trece pe sub piele. Vulgaritatea lui mă excită. Mă lovește în plin, și eu nu pot riposta. Dar, Doamne, cum aș vrea să o fac. Aș vrea să-l fac să tacă și, în același timp, să-i cer mai mult. Să lovească mai tare, să mă facă să simt ceva, orice. Lângă el, Horia râde scurt, ascuțit, ca un robinet stricat care scârțâie. „Hai, Manole, cine mai pune botul la astea?” Râsul lui sună fals, o încercare jalnică de a părea lejer. Îl citesc dintr-o privire – încearcă să-și acopere slăbiciunea, dar îi transpiră frica prin toți porii. Am fost și eu acolo, ascunzându-mă după zâmbete de carton, prefăcându-mă că totul e bine. Dar acum? N-am nimic de mascat. Golul ăsta din mine e singurul lucru real. Mă uit la el și văd toate minciunile pe care mi le-am spus când încă mai puteam să mă mișc. Acum? Nici nu mai încerc. Golul e tot ce am. Și, sincer, nu-mi mai pasă. Mama se întoarce de afară, unde și-a tras liniștită țigara, poate singurul moment al ei de pace reală. Intră, îmbibată de miros de fum, și vine direct la mine. Îmi șterge balele cu gestul ăla sec, de parcă ar curăța o masă murdară, fără să-mi arunce nici măcar o privire. Totul e mecanic, parcă ar tăia la normă. N-o interesează nimic din ce sunt. O treabă rezolvată. Mă uit la ea și mă umplu de scârbă. O știu pe de rost: merge la bar, să-și ia vinul alb – paharul care îi dă falsa impresie că viața mai are vreun sens. Eu? Eu stau aici, mă prăbușesc încet în scaunul ăsta, invizibilă și inutilă. Uneori mă gândesc că vinul e singurul lucru care o face să continue. Eu sunt doar accesoriul de care ar scăpa dacă ar putea, dar pe care îl târăște după ea ca pe o povară de care nu poate să scape. Îl privesc pe Marcel. Trage dintr-o țigară, ochii lui se pierd în gol. Își joacă rolul de bărbat plictisit, dar adevărul e că pe el îl simt cel mai bine. E gol pe dinăuntru, caută ceva de care să se agațe. Orice. Își umple timpul cu fum și vorbe goale. E disperat. Îl înțeleg. Amândoi căutăm ceva ce nu mai există. În barul ăsta, toți par vii. Toți râd, vorbesc, se ating. Iar eu sunt blocată aici. Frumoasa pe care o privesc, dar pe care nimeni n-o poate atinge. Mama se întoarce cu un pahar de vin, îmi toarnă apă în paharul meu, de parcă asta ar avea vreo importanță. Nici măcar nu se gândește, face totul mecanic. Îmi zâmbește scurt, fără să vadă nimic din ce sunt. Mă ignoră. Așa cum fac toți. Sosește nota. Îl văd pe Horia cum se mișcă stângaci spre portofel. Mâinile îi tremură de parcă ar scoate o armă, nu niște bancnote amărâte. Știu deja ce urmează. Și îmi place să privesc. Îl văd cum încearcă să zâmbească, să pară degajat, dar e ridicol. Își joacă rolul prost, cu rușinea învăluindu-l ca o ceață groasă. E prins. Îi simt frica, aproape o pot gusta, cum îl strânge de gât. Rușinea lui se rostogolește spre mine ca valuri de mizerie. Și, Doamne, cât îmi place! Îmi place să-l văd încolțit, fără ieșire, exact cum sunt și eu, blocată în trupul ăsta inert. Fiecare secundă e o victorie perversă. Manole sare ca un cocoș de pe scaun, scoate portofelul de parcă ar fi făcut asta de o mie de ori. „Ce credeai, Horia? Că te las să plătești tu? Hai, mă, ce naiba!” Bate niște bani pe masă cu gesturi mari, de șef. Se preface că e generos, că are controlul, dar îl văd. Îl văd mai bine decât toți ceilalți. E doar un cur cu gură mare, o fantoșă care face zgomot ca să nu se audă cum îi scârțâie măruntaiele goale. Fiecare cuvânt îmi trezește dorințe murdare. Și da, îmi place. Îmi place să văd cum măștile lor se destramă, cum își fardează neputințele cu aroganță ieftină. Horia se retrage în scaun, parcă mai mic de la o secundă la alta. Își strânge sacoul pe el de parcă asta l-ar salva de rușine. Își aranjează gulerul cu mișcări nesigure, ca și cum ar putea ascunde umilința care-i curge prin fiecare gest. Îmi vine să râd, dar râsul e un lux pierdut de mult. Aș vrea să-i spun că suntem la fel, amândoi captivi în propriile noastre mizerii. Dar la ce bun? Îmi ajunge să-i văd desfăcându-se, puțin câte puțin. Îi văd goi și slabi, măștile lor căzând, iar eu privesc, privesc și mă hrănesc din fiecare crăpătură. Și Marcel. Oh, Marcel! Stă acolo tăcut, lăbărțat pe scaun ca o legumă stricată, privindu-i pe ceilalți ca și cum totul ar fi sub nivelul lui. Cu mutra lui de bărbat superior, stă ca un bou placid și se preface că n-are niciun interes în tot ce se petrece. Dar eu îl simt, îl văd mai bine decât oricine. E la fel de frânt ca Horia, doar că el se ascunde în tăcere, în figura lui de piatră. Tăcerea aia pe care el o poartă ca pe o haină scumpă? E doar frică, frică să nu fie prins, să nu fie expus. Și mă delectez cu frica asta. Îmi place să-l văd cum se sufocă sub propria aroganță. Se prefac că sunt ceva, dar în realitate nu sunt decât niște gunoaie aruncate sub preș. Afară, luminile străzii se amestecă într-un amurg lipsit de viață. Mă uit la ele, imaginându-mi cum aș putea să mă ridic, să ies din scaunul ăsta, să le spun tot ce-mi fierbe în cap. Dar știu că e doar o altă fantezie de doi bani. La fel ca toate celelalte. Sunt blocată aici, martoră tăcută la viața asta de rahat, fără să pot face nimic. Mama se întoarce. La fel de mecanică. Îmi aranjează haina și mă împinge spre ușă, fără să-mi arunce vreo privire. Nu simt nimic. Nici frigul de afară, nici viața care continuă să se miște fără mine. Doar dorințele neîmplinite, furia care clocotește fără să izbucnească. Și poate, în mod ciudat, îmi place.