o clipă

de ai putea să ții cerul pentru o clipă în locul meu... aș odihni un braț amorțit într-un interior ofilit am auzit că verdele prinde bine prin iarbă și că fulgii de zăpadă fug de vâltoarea ta de caldură molatecă rumen... pedepsit spre roșire cuvintele le rupi cu nemiluita când te înfurii; te chinui apoi, în furia suflărilor tale creatoare, să le aduci la loc într-o formă sacadată de-ai putea îngriji apele pentru o eră în locul meu... aș putea alina un trup ce s-a frânt sub propria încordare... dar n-ai să ajuți cuvintele ți-au șoptit de mult... de ajuți, ai să rămâi pironit în locul meu. o veșnicie arde cerul pe aripile mele și două, apa îmi macină ochii orbiți de cruntul abis deșarte rugăciunea spre credință deșarte credința spre rugăciune... timpul zboară iedera veșniciei crește, cucerind orice unitate de măsură inventată în locul acela guvernat de omizi...