Noi cei morți, ce mai putem muri?

desculță am stat șapte ceasuri

în fața apelor să desenez chipul salamandrei

cenușa cu foc argintiu s-a prins de tălpi

am crezut că ești aici pentru a smulge frunza de pe tâmplă

mi-am tras pașii înapoi din malul înfipt de picioare

tu îmi spuneai că lumina e timpul meu

și că tremurul e viața care îmi dă târcoale

de ce am întârziat la nașterea mea?

de ce apa eliberează truda pe trupul meu atât fără de rost în toate rosturile negăsite de mine?

exilații caută sub pleoape liniștea risipită

un absolut țin în palmă

un ieri cu un azi uitării să uit

suflarea dimineții tale cu adormirea vieții mele

când îți spun că trăiesc murind

nu mă crezi

speri

sper să fiu altarul cu mâna de lut care pictează case

sper să uit acest roșu de sânge hibernal

îmi rupe anotimpul

și valul

uite cum iubirea și-a făcut rost la mine în suflet

flămândă viață pe unde mă așezi?

iertarea drumului meu nu e de ajuns?

păcatul din pietre a prins rădăcini pe ziduri

să bată deci lacrima în sânge

tu să mă ierți că nu știu să-ți fiu mai mult decât ai visat

și nu știu să fiu destulul din viață sau din gând

când moartea îmi oferă o mână să o strâng

dau clipei tot ce-am strâns

și nu e de ajuns

“mori-mi Tu moartea mea; eu nu știu”