copilărie oarbă

Flămândă și oarbă, m-am aplecat spre tine să poți sorbi visul-pustiu, dar spinii aceștia prin urme mă lasă, sângele-ncepe ființa să tacă, tot mai înalt chipul te arde, întinde o mână în verde mă scaldă.

Izbești firav ochii de cer și te miri că noaptea mai umblă în cerc paradoxuri, și focul... tot focul rotește cu șoapte, chemarea, distanța ce-o simți mai aproape. Puteai să ucizi cu piatra copilul, puteai să nu spui că ăsta-i destinul, de ce să mă naști cu milă și plânsă apoi să mă dai supusă și mută? Înghite în grabă cuvântul cu nume. Copilul mai plânge când țipi către cer, blestemul nu doarme, mai taci și mai speri.

Privesc și înghit mormanul de piatră, căci plânsul tău în gât mi-a rămas, mă doare pragul peste care privesc, hai mamă, tu taci, sunt aici să mă cerți.

Praful îmi intră în rugăciune, galbenă foame de dor și de nume, drum împletit cu alte scenarii, ocolește cu grijă pașii tăi stranii.

M-ai crescut în lumea ta și nu am atins nimic, nici măcar cuvintele nu le aveam pentru mine. Ai știut să plângi și eu am înghițit, precum o hrană aburindă în zi de sărbătoare, lacrimile ca dar că m-ai făcut. M-am strecurat prin fisura dorului crezând că voi uita plângerile tale din fața icoanei, nici acum nu pot atinge nimic, dar strig la Dumnezeu printr-o poartă.

Trecutul a rămas doar o clipă între suflet și cer.

Ce simte el?

Neantul, un gol și ...ger.

Timpul nu are timp pentru culmi neștiute, sunt ochi ce privesc pe urmele-ți seci.

Căindu-se plânsul își iese din fire, mă vrea tremurând privind norois.