aiurea

- Dușmanii vieții sunt propriile amintiri. Efervescența gândurilor dimineața, în fața oglinzilor, arată adevărul despre om. - Care om? - Dacă te privești în oglindă, tu ești omul. Profesorul privește mirat studentul. Studentul plictisit cască. Telefonul din mâna lui devine punctul atractiv. - Domnule profesor, omul se descoperă doar privind la el? și dacă e așa, orbul cum se manifestă? - Orbul ascultă cum crește prin întuneric lumina. El simte dansul culorilor. Tu simți? - Ce? - Ce culoare are telefonul tău? Studentul își privește telefonul. După câteva secunde răspunde degajat. - Albastru. - Pentru că l-ai cercetat înainte de-a răspunde. - Normal. - Deci ești un simplu om. - Cred că nu. Îmi place să cred că sunt mai mult. - Poate supraom? - Da, de ce nu? Telefonul din mâna studentului devenise atracția principală a profesorului. În mintea lui ideile deveneau citate. Să elaboreze un principiu despre supraom devenise o obișnuință. Supraomul era egal cu telefonul din mâna studentului. Ce fapte concrete îi diferențiază? Materia? Culoarea? Poate că e o taină ce nu se vrea tăinuită? Ce trebuie să spună? Poate să descopere în alții ce el ascunde? - Domnule student, poți oare iubi la infinit acel telefon din mâna ta? - Dacă este primul telefon, da, de ce nu? - Ești fixat pe da, de ce nu? - În principiu așa răspund. - Nu e un răspuns, mai degrabă aș spune o dilemă, vrei să te convingi. Ora s-a terminat. Profesorul privește bulevardul. Zgomotul străzii pune stăpânire pe gesturi. Vrea să-și stăpânească frica de tot ce știe. - Băăă moșule, băăă, treci în mă-ta pe verde…dă-te dreacu de bulangiu visătoru’ dreacu… Nu există supraom, decât doar păcatele tale expuse în idei publice