Erorile tăcerii - ultimul mesaj

Omul e un lucru. Omul cugetă, simte, afirmă, înțelege. Esența , frumusețea lucrului e conferită de faptul cugetării. Cum denumim lucrul care se află în afara cugetării? Mulți ar spune, un nimic. Răspunsul corect e doar lucru. Când acest doar lucru se apleacă spre cugetare devine lucrul obiect. Cartea Genezei ne spune că Dumnezeu l-a creat pe Adam după chipul și asemănarea Lui și a folosit ca materie pământul (res extensa). Apoi a suflat asupra lui Adam Spirit (res cogitans), așa că omul este și substanță întinsă și substanță cugetătoare. Corpul este divizibil din firea sa, pe când sufletul e indivizibil. Nu ne putem întinde sufletul, ci doar putem cugeta. E o cauză directă asupra minții mele în momentul timpului meu liber, stând în parc, pe o bancă, doar câteva minute. Cine sunt? De ce judec pe Homo faber. Timpul liber permite o asociere a calității, continuității, duratei pure atinsă doar de soare? Mă folosesc de intuiție să clasific ori să clarific un lucru atât de dificil și complex dar care are esență? Ar trebui să mă ridic și să-mi uit teoria, să trec peste oamnei cu privirea. Privirea se oprește pe vârful pantofului meu. Natura a înăbușit ideile mele depravate. De unde și către unde se îndreaptă toți oamenii din parc? Eu sunt omul ce acționez sub impulsul imperativului ipotetic? Rămâne o întrebare din perspectivă kantiană să-mi contrazică acțiunea lipsită de morală. Recunosc… sunt o naivă, chiar credeam că pot atinge îngerii. Fac parte dintre oamenii ce nu știu unde se află? Acest text e o apologie a staticii? Aud muzică, mă simt un fenomen vibrant, corpul declanșează fericirea. Uit de disprețul meu lăuntric, mă îndepărtez de umanitate, nu o judec, nu o înțeleg, dar o accept. Accept fericirea să intre în mine odată cu aerul și mă raportez curajului de-a o păstra. Epicur spune că plăcerea este absența durerii, a suferinței. Ader la calitatea fericirii anulând durerea. Ei, de-aș putea! Nu-mi cade bine fericirea când sângele-mi curge. Trăiesc în parfumul unei femei îndrăgostite. Las ținuta și forța omului, las frustrarea lui Simone Weil, mereu invidioasă, în locul meu, pe bancă în parc. Pășesc dansând în urma vântului, zâmbesc la oameni încruntați și las în urmă parfum de femeie îndrăgostită.